L-ar graţia Vlad Ţepes pe Gică Popescu?
Ei cu steaguri, seminţe, fluiere - în fine, tot ce trebuie pentru a participa pe deplin la un astfel de eveniment. Eu cu o eşarfă galbenă şi-o privire tare pierdută, altfel nu-nţeleg de ce m-au adoptat, mi-au făcut loc pe bancă şi m-au învătat ce să strig. Sigur că mi-a plăcut să fac parte din mulţimea care reacţiona la unison. Nu poţi să nu te conectezi la energia colectivă, să nu te încarci pozitiv şi să nu fraternizezi instantaneu cu vecinii de gradene, chiar dacă îţi scuipă seminţe-n cap.
Văzută astfel, pasiunea pentru fotbal e de înţeles. Ce nu înţeleg, însă, sunt manifestările fanatice post-meci, idolatrizarea fotbaliştilor (chiar şi după terminarea carierei, chiar dacă fanii au depăşit de mult vârsta adolescenţei) şi ataşamentul pentru industria fotbalistică. Una e admiraţia, alta e iubirea necondiţionată. Mai ales că, în ultimul timp, a face fotbal s-a transformat într-o meserie extrem de bănoasă (pentru unii mai talentati şi mai norocoşi). Nu mai e o competiţie sportivă, e spectacol şi maşină de făcut bani. Stadioanele sunt ţepene de reclame, jucătorii sunt oameni-sandviciuri pe teren şi simple mărfuri tranzacţionate în vestiare de impresari în goană dupa profit. Mie fotbalistii îmi stârnesc mai mult compasiune decât admiraţie.
Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi pentru cântăreţi şi actori. Şi-au făcut treaba, şi-au luat banii, apoi pleacă acasă unde devin civili ca mine şi ca dumneavoastră, cititorii acestui articol. Adică sunt supuşi aceloraşi obligaţii şi se bucură de aceleaşi libertăţi ca şi noi. Chiar dacă ştie să facă o foarfecă, nu înseamnă că fotbalistul cutare poate călca Codul penal în picioare. Chiar dacă a dat bani la săraci, nu înseamnă că managerul cutare merită să fie iertat de înşelăciune. Nu văd de ce statutul de fotbalist sau de parlamentar i-ar transforma pe oameni în semizei cu răspundere limitată. Nu cumva ne alegem greşit idolii? Şi dacă, totuşi, ne încăpăţînăm să ne păstrăm modelele, n-ar trebui ca discriminarea aplicată lor să meargă în sens invers, adică pedepsele să le fie mai aspre? Dacă tot au privilegiul de a da exemplu celor din jur, să fie conştienţi de responsabilitatea pe care o au: de a fi un exemplu bun până la capăt.
De aceea întreb, cu gândul la cei care îl invocă pe Vlad Tepes sau pe orice dictator dispus să starpească hoţia în această ţară: oare Vlad Tepes l-ar graţia pe Gică Popescu? De nerecunoscut cum este el acum, plin de cenuşa căinţei. Pentru că se vede bine că justitia în România este oarbă şi nu se pricepe la fotbal.
Aida BAUMLER