VIAŢA NU IARTĂ
În plan artistic, Sergiu Nicolaescu a fost un răsfăţat al regimului comunist şi al celui criptocomunist de după 1990 (cu reprezentanţi „de toată lauda“ în structurile societăţii şi azi). „N-am iubit regimul comunist, dar m-am folosit de el“ – cum declara el cu doi ani înainte de a deveni cenuşă –, nu poate fi o scuză, cel puţin morală, pentru felul în care se mobiliza întregul sistem atunci când se filma o producţie cu semnătura sa. La „Dacii“ a folosit 2000 de figuranţi, militari ai armatei române, încă din prima zi, iar la „Mihai Viteazul“ – 5000 de oameni, fără a le plăti ceva (armata le aducea mâncarea acolo unde se filma). Mulţi au vorbit de puternica sa legătură cu nomenclatura comunistă şi securitatea.
Foto 2 : Amza Pellea în rolul lui Mihai Viteazul
Ascensiunea profesională a început în anii '60, când l-a cunoscut pe Titus Popovici, autorul romanelor „Străinul“ şi „Setea“, unul dintre cei mai reputaţi scenarişti ai epocii. Scenariile filmelor aminitite deja, precum şi al celui de al treilea în cronologia realizării lor – „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte“ au fost scrise de prozatorul menţionat, un vârf de lance al partidului comunist în rândurile oamenilor de cultură şi artă.
Sergiu Nicolaescu debutase ca scenarist şi operator de filmări speciale la Studioul „Al. Sahia“ în 1962. În 1963 obţinea câteva premii înternaţionale cu scurtmetrajul de 7 minute „Memoria trandafirului“. Urmează apoi trei filme artistice de lungmetraj, printre cele mai bune ale regizorului: „Dacii“ în 1966, „Mihai Viteazul“ în 1970 şi „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte“ (ecranizarea povestirii „Moartea lui Ipu“ de Titus Popovici) în 1971.
Reuşita acestor trei prime filme cu actori se datorează unui concurs de împrejurări exterioare personalităţii sale artistice (cu excepţia coordonării scenelor de masă): libertatea exprimării unor sentimente naţionale după desprinderea României de Moscova în aprilie 1964, când toţi visam o altă societate faţă de cea stalinistă de până atunci; dramaturgia filmică ireproşabilă a scenariilor lui Titus Popovici; jocul actorilor din generaţia de aur (din care au mai rămas câţiva), muzica lui Tiberiu Olah, banda de sunet creată de A. Salamanian, imaginea lui George Cornea.
Regizorul
În duzina de regizori (sugerată de titlu) din care făcea parte şi Sergiu Nicolaescu intrau – în ordine alfabetică – Andrei Blaier, Elisabeta Bostan, Virgil Calotescu, Mircea Drăgan, Stere Gulea, Manole Marcus, Francisc Munteanu, Geo Saizescu, Savel Stiopul, Malvina Urşianu, Gheorghe Vitanidis, realizatori de pelicule apreciate de multe ori de publicul românesc şi premiate uneori pe la festivalurile de film din ţările socialiste: Moscova, Leipzig, Budapesta, Karlovy-Vary, Novi Sad.
Deşi este cel mai prolific regizor român, nu a obţinut niciun premiu internaţional de prestigiu, faţă de Liviu Ciulei din generaţia sa, care a regizat doar trei filme – „Erupţia“ în 1957, „Valurile Dunării“ în 1959 şi „Pădurea spânzuraţilor“ în 1964, ultimul premiat la Cannes pentru regie un an mai târziu. „Mişcarea vie a ideilor, simţul povestirii în imagini, fastul invenţiei vizuale şi mai ales neîntrerupta pulsaţie a concretului fac ca adevărul vieţii să irumpă cu putere“ – scria criticul de film George Littera despre filmul premiat. De asemenea aprecieri nu s-a bucurat niciun film regizat de Sergiu Nicolaescu după 1971, toate fiind pelicule comerciale, cu excepţia tregicului „Osânda“ şi a comediei „Nea Mărin miliardar“.
Deosebirea ca regizor de filme dintre Ciulei şi Nicolaescu este colosală: dacă prmul lăsa în plan secund conturarea comunismului Toma în „Valurile Dunării“ din 1959, peste un deceniu şi ceva, autorul peliculelor cu împuşcături şi scârţâitul unor maşini de epocă aducea în prim-plan „ilegaliştii“ care să lupte „împotriva rămăşiţelor vechiului“ sau comisari impresionaţi de bravura şi „patriotismul“ comuniştilor, cu un răsunător ecou la public în epocă, astăzi alternând cu rezonanţa manelelor. Aceeaşi spoială artistică o întâlnim în filmul „Mircea“ din 1989, în care interpretează lamentabil rolul principal, o abordare puerilă a unor evenimente glorioase care compromite atât personajele, cât şi protagonişii genericului.
Actorul
Sfătuit nefericit de Titus Popovici să şi joace în filmele pe care le regizează, nu şi-a dat seama că are o dicţie rigidă, inflexibilă, că abia îşi descleştează fălcile când pronunţă cuvintele, că jocul de scenă este scremut ca al unui mecanic când strânge şuruburile. Acelaşi în toate filmele, neavând ca ceilalţi, şcoala de actorie.
Aproape acelaşi în toate filmele a fost şi Jean Gabin (incinerat şi el când şi-a dat duhul în 1976), la început muncitor betonist, manipulant într-o tapiserie, magazioner, apoi actor de operetă. Se uită însă că personajele interpretate de actorul francez erau create anume pentru el de marii regizori precum Julien Duvivier, Jean Renoir, Marcel Carné sau René Clément. Cine nu-şi aminteşte de „Bestia umană“, „Mizerabilii“, „Marile familii“ sau „Clanul sicilienilor“?
Deşi se spune că a fost un bărbat frumos, nu a avut nici pe departe şarmul lui Gérard Philipe, Alain Delon sau Florin Piersic al nostru. Filmele lui au fost salvate însă de o pleiadă de actori cum n-a mai avut România niciodată: Mircea Albulescu, Geo Barton, Ion Besoiu, Emil Botta, Ioana Bulcă, Ilarion Ciobanu, George Constantin, Jean Constantin, Octavian Cotescu, Ion Dichiseanu, Gheorghe Dinică, Irina Gărdescu, Aimée Iacobescu, Ştefan Iordache, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Sebastian Papaiani, Amza Pellea, Emanoil Petruţ, Florin Piersic, Colea Răutu.
Aceştia şi poate încă 20 ale căror nume îmi scapă i-au rotunjit conturile în dolari, euro şi lei, la care se adaugă drepturile de autor pentru 27 de coproducţii internaţionale, de la care a încasat zeci de mii de dolari. Pentru primul film făcut în 1968 pentru străini, „Vânătorul de căprioare“, a încasat un onorariu de 30.000 de dolari, în timp ce pentru un film realizat în ţară după 1970 primea 3.000 de dolari. Aceeaşi sumă a primit-o şi pentru fiecare film achiziţionat de Adrian Sârbu pentru PRO TV, cu întregul pachet ajungând la peste 100.000 de dolari. Actor, nu glumă...
Top-zece
Singurul clasament internaţional al celor mai bune zece filme din toate timpurile în care figurează şi o peliculă realizată de un român în ţară este filmul de animaţie de scurtmetraj „Scurtă istorie“, semnat de Ion Popescu Gopo, premiat la Cannes cu „Palme d'Or“ în 1957.
Foto 3 : „Autograf“ dat de Ion Popescu Gopo în 1977 la Tulnici, autorului acestui material, pe cartea regizorului „Filme, filme, filme“
În topul celor mai bune zece filme româneşti din toate timpurile întocmit de 40 de critici de film în 2010, pe primele cinci locuri figurează:
1. „Reconstituirea“ de Lucian Pintilie;
2. „Pădurea spânzuraţilor“ de Liviu Ciulei;
3. „Moartea domnului Lăzărescu“ de Cristi Puiu;
4. „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ de Cristian Mungiu;
5. „Secvenţe“ de Alexandru Tatos.
Cineaştii care semnează regia celorlalte cinci filme sunt Mircea Veroiu, Dan Piţa, Victor Iliu, Corneliu Porumboiu şi Mircea Danieliuc.
Regizorul cu cel mai mare succes la public, cum este considerat de mulţi Segiu Nicolaescu, nu apare în niciun clasament al filmelor de artă şi nici nu şi-a adus vreo contribuţie la lansarea noului val de regizori români premiaţi mai tot timpul la marile festivaluri occidentale de filme. Mai mult chiar, i-a lăsat cu buza umflată beneficiind de cele mai mari finanţări de la CNC pentru ultimele sale filme (mediocre), contrazicându-l pe Ion Iliescu, care vede în „marele dispărut“ un om „legat profund de fibra poporului român“.
De menţionat că „Reconstituirea“ lui Lucian Pintilie din 1970, realizat după o povestire a ziaristului Horia Pătraşcu, „o tragedie a inconştienţei colective“ din epoca lui Ceauşescu, a fost interzisă după numai câteva zile de proiecţie pe marile ecrane. Un asemenea incident l-a trăit şi Sergiu Nicolaescu în decembrie 1989, când filmul său „Ringul“, notat cu „zero“ ca valoare artistică de critica de film, a fost întrerupt dintr-o emisiune TVR în urma protestelor telefonice furioase ale telespectatorilor. Şi aceştia făceau parte din miliardul de spectatori şi telespectatori ai „maestrului“.
„Revoluţionarul“
Sergiu Nicolaescu a trăit evenimentele din decembrie 1989 ca-n filme. În noiembrie 1989 a văzut căderea Zidului Berlinului din Germania, unde era „să facă un film“ (pe care nu l-a făcut niciodată). S-a întors în decembrie, participând efectiv la evenimente din prima zi. Cine ştie ce aflase de la nemţi sau de la ambasadorii SUA şi Franţei la Bucureşti, cu care era prieten!
Aflat în TVR după „zborul“ cuplului prezidenţial, a cerut să fie chemat în studio Ion Iliescu, deşi nu l cunoştea. De unde ştia că trebuie să-l cheme pe acesta, a rămas o enigmă, ca atâtea alte mistere ale evenimentelor, luate cu ei în mormânt şi de Silviu Brucan, Dan Iosif, Alexandru Bârlădeanu, Ştefan Guşă etc. La venirea viitorului preşedinte al ţării, regizorul a exclamat: „Domnule Iliescu, în sfârşit aţi venit!“
Şi pentru că avea legături în armată, a chemat de la Ploieşti un regiment de blindate. Sergiu Nicolaescu i-a întâmpinat personal pe cei 1600 de militari ai colonelului Ion Nicolescu, fiind părtaş la crimele pe care aceştia le-au săvârşit în zona Aeroportului Otopeni, unde militarii au ucis cinci oameni pentru singurul motiv că s-a întâmplat să meargă pe stradă, crime pe care „marele dispărut“ le-a acoperit „cu cinste şi profesionalism“.
„Profesionalismul“ său l-a văzut însă o ţară întreagă când au vizionat pe TVR caseta asasinării Ceauşeştilor, cu un montaj semnat Sergiu Nicolaescu. Casetă cu multe tăieturi (să-şi salveze omul puciştii!), cea completă fiind vizionată mai târziu, din surse străine.
Nu ştiu dacă, spre sfârşitul vieţii îi plăcea să se laude sau să încurce şi mai mult lucrurile. La mitingul din Piaţa Victoriei, premergător fugii Ceauşeştilor cu elicopterul, spune că a produs busculadă aruncând câteva grenade de război ofensive (procurate din timp de la unitatea militară din Prahova? Din ordinul cui?). A fost de faţă când Petre Roman vorbea la telefon cu ambasadorul sovietic, pentru ca în seara zilei de 22 decembrie să vorbească pe postul de televiziune despre „prietena noastră, marea Uniune Sovietică“. După care, într-unul din copiii mei, tânăr locotenent la o unitate de lângă Braşov, se trăgea cu rachete şi gloanţe vidia!
Cum o fi reuşit să găsească, mereu „cu mâinile curate“, cheia spre uşa Puterii sub toţi conducătorii produşi de comunism n-am să înţeleg niciodată...
Senatorul
După evenimentele din decembrie 1989, Sergiu Nicolaescu a intrat în politică precum un „adevărat comisar al poporului“, îndeplinind 18 ani de zile distinsa funcţie de senator: între 1990-1992 pe listele FSN din Braşov, 1992-1996 – senator FDSN de Vrancea, 1996-2000 – senator PDSR de Vrancea, 2000-2004 – senator PDSR de Arad, 2008-2012 – senator PSD de Bucureşti. În legislatura 1990-1992 a fost preşedintele Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, înfiinţată la iniţiativa sa, iar în legislatura 1992-1996 – vicepreşedinte al Comisiei, la conducere venind, conform algoritmului politic, ţărănistul Gabriel Ţepelea. În cele cinci mandate de senator, a iniţiat 41 de proiecte legislative, dintre care doar patru au devenit legi. Mai mult a făcut filme, desigur.
Unul dintre aceste filme a fost finanţat parţial şi cu bani luaţi de la „Gerald“ Focşani, 210 milioane de lei fără să depună vreun ban şi peste rând, cleveteau atunci cei ce nu mai apucaseră să se îmbogăţească. Este vorba de filmul în două serii „Oglinda“ din 1993, o reconstituire în planul ficţiunii, dar „în baza unor documente“, a evenimentelor din august 1944, demers artistic care n-a făcut altceva decât să pervertească politic istoria, aşa cum procedase şi în alte dăţi. În dicţionarele de filme, pelicula nu este notată cu nicio stea, valoarea ei fiind totalmente nulă. La cam atât s-a rezumat activitatea senatorială a „marelui regizor“ în Vrancea.
Sfârşitul
Decedat la 3 ianuarie a.c., Sergiu Nicolaescu a fost incinerat două zile mai târziu la un crematoriu din Bucureşti. Incinerarea este un obicei mai mult asiatic, practicat de budişti, recomandat de hinduşi fără a fi obligatoriu, interzis la islamişti, foarte divers la creştini. Inacceptat de adventişti şi presbiterieni, acceptat de calvinişti şi luterani încă din 1898, iar de catolici din 1963, sub rezerva ca actul să nu contrazică doctrina creştină, este interzis la ortodocşi, înmormântarea fiind bazată pe respectarea corpului uman ca operă a lui Dumnezeu.
La noi au cerut să fie incineraţi după moarte mari personalităţi precum academicianul Grigore Antipa, pictorul Octav Băncilă, criticii literari Garabet Ibrăileanu şi Eugen Lovinescu, actorii Ștefan Mihăilescu-Brăila, Ilarion Ciobanu, Aurel Giurumia, regizorii de film Francisc Munteanu şi Mircea Veroiu, politologul Silviu Brucan şi n-am citit nicăieri că responsabilii incinerărilor ar fi fost huiduiţi. Loviţi crunt în singurul lucru care considerau că le-a mai rămas intact – credinţa –, admiratorii regizorului au devenit pe moment nervoşi, dar până la urmă au înţeles.
Plină de mister a fost şi inscripţia de pe coroana depusă de soţia defunctului – „ȘTII TU... ELF / DANA“, cuvântul „elf“ ducându-i pe mulţi cu gândul la spiriduşii pădurii din mitologiile nordice.Mai târziu am aflat şi eu că era vorba de iniţialele a trei cuvinte englezeşti – „energy low frequency“/„energie de joasă frecvenţă“, probabil o cale iniţiatică de comunicare între cei din lumea noastră şi spiritele din lumea de dincolo, invocată de soţie poate numai pentru ea şi defunct, ca dacii.
Receptarea
Sergiu Nicolaescu va fi dezavuat sau adorat încă mult timp, atât ca om, cât şi ca cineast. După ce i se vor doar aminti păcatele lumeşti, iertate sau nu, şi i se vor achiesa ca făcând parte din patrimoniul nostru artistic naţional cel puţin trei filme din zecile pe care le-a făcut – „Dacii“, cu performanţa unei drame istorice de proporţii săvârşită într-o atmosferă locală magistral reconstruită, „Mihai Viteazul“, cu figura lui voievodală compusă de Amza Pellea din arderi lăuntrice şi „Osânda“, cu una dintre cele mai frumoase poeme cinematografice despre iubire din filmografia românească.
Generaţiile viitoare îl vor aminti poate şi pe comisarul Moldovan pierzând controlul istoriei când se vor referi la cele trei filme, aşa cum îl amintesc pe Mitrea Cocor atunci când studiază „Neamul Şoimăreştilor“, „Fraţii Jderi“ sau „Baltagul“ lui Mihail Sadoveanu, tinerii vor afla şi că regizorul a fost cineastul de casă al comuniştilor tot aşa cum de Slavici îşi amintesc că a dat mâna cu nemţii care ocupaseră Bucureştii în primul război, dar îi studiază „Moara cu noroc“, ori că Mircea Eliade a simpatizat în tinereţe cu legionarii, dar a dat lumii „Istoria credinţelor religioase“. Câte n-a iertat şi încă mai poate ierta românul!...
Prof. Valeriu Anghel
Profesor de limba şi literatura romană, publicist, scriitor şi editor, Valeriu Anghel este unul dintre cei mai vechi animatori ai vieţii culturale şi didactice din Vrancea, fiind alături de regretatul Alexandru Deşliu fondatorul revistei de cultură, literatură şi artă PRO SAECULUM. În ciuda varstei venerabile, continuă să predea celor care vor să înveţe, scrie cărţi şi articole pentru ziare şi reviste şi susţine activ proiectele şcolii vrancene şi în special pe cele ale Colegiului Tehnic „Valeriu D. Cotea" Focşani, de care este foarte ataşat. Profesorul Anghel este şi un critic colaborator al ziarului nostru.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
Foto | Povestea de viață emoționantă a focșănencei Valentina Ciubotaru care a murit la Torino, la vârsta de doar de 45 de ani
De același autor
ITM Vrancea a controlat angajatorii care desfăşoară activităţi în domeniul „fabricarea produselor de brutărie şi a produselor făinoase”
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 1
Adaugă comentariu
Ulise Grosu, acum 4076 zile, 10 ore, 10 minute 
