Mărturisirea unui tânăr dascăl
Părinții şi frații mei, ştiindu-mă excesiv de timid şi emotiv, nu mi-au dat prea multe şanse să rămân în învățământ mai mult de câteva săptămâni. Ca să fiu sincer, nici eu nu prea credeam în aptitudinile mele pedagogice. La examenul de absolvire a modulului psihopedagogic am avut un trac îngrozitor peste care n-am trecut decât cu sprijinul moral al bunilor membri ai comisiei de examinare şi al unui prieten. A urmat, după absolvirea masterului, titularizarea. Examenul de titularizare a fost un examen pentru care am învățat nu doar cu bucurie, ci şi cu o oarecare doză de disperare în suflet. Încă de la început mi-am propus să iau prima notă pe județ pentru a fi în măsură, la culegerea roadelor, să aleg cel dintâi Şcoala Garoafa, şcoala cea mai apropiată de domiciliul meu dintre toate şcolile cu posturi titularizabile la Religie în anul respectiv. Examenul a fost cumplit, fiind susținut după o noapte de insomnie şi de o ultimă recapitulare generală a materiei de la Dogmatică. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să-mi ating obiectivul. A urmat apoi emoția vizitării viitorului meu loc de muncă. La începutul lui septembrie, am poposit în Garoafa pentru prima dată în viața mea. Am sosit cu un taxi, însă drumul mi s-a părut excesiv de lung, aşa că am reflectat la o posibilă navetă cu trenul. Consultasem deunăzi harta – binecuvântat fie Google Earth! – şi mi se păruse că drumul de fier e cu cel puțin un sfert mai scurt decât artera rutieră, aşa încât am luat hotărârea ca la începutul anului şcolar să vin cu trenul. Până la începutul anului şcolar, totuşi, mai era vreme. Am făcut cunoştință cu doamna directoare (o doamnă ce mi-a amintit nostalgic de doamna dirigintă din gimnaziu), cu doamna secretară, apoi cu doamnele profesoare Iuliana Velea, Maria Văetuş şi cu doamnele învățătoare Elena Popa, Silvia Trifan şi Georgeta Burduşa. M-am cam speriat băgând de seamă că în cancelarie nu mai exista nici un bărbat, dar mi-a venit inima la loc când l-am văzut intrând pe uşă, salvator şi tonic, pe Daniel Turcitu. Ţin minte că am fost, ca de obicei, timid şi cam stângaci. Apoi am aşteptat cu emoție începerea anului şcolar.
Evoc de fiecare dată cu căldură oameni care m-au sprijinit
Privind acum în urmă, constat cât de multe amintiri şi experiențe s-au adunat în aceşti ani. Evoc de fiecare dată cu căldură oameni care m-au sprijinit şi m-au înțeles în aceşti ani, oameni care şi-au asumat cu modestie şi iubire rolul de călăuză spirituală, nu doar pentru elevi, ci şi pentru colegii mai tineri şi fără experiență. Am învățat foarte mult de la toți colegii mei, chiar dacă observațiile şi judecățile lor mi s-au părut, uneori, cam aspre. Am înțeles de la dânşii că şcoala nu este un simplu loc de trecere în viață prin care, poposind efemer, îți însuşeşti cunoştințe şi experiențe, ci un permanent prilej de şlefuire a personalității. Chiar dacă eşti profesor ai datoria să înveți laolaltă cu elevii, căci numai aşa te poți desăvârşi şi-ți poți împlini menirea de dascăl. Într-adevăr, m-am străduit şi eu să mă transform dintr-un simplu emițător de cunoştințe într-un dascăl adevărat. Faptul că, azi, cei mai mulți copii mă iubesc, mă stimulează să merg mai departe pe acest drum care nu poate fi, după credința mea, decât drumul cel bun. E adevărat că şi eu sunt adesea bulversat de schimbările uneori haotice şi de neînțeles din învățământ, dar mă străduiesc, cu nădejde în îndreptarea lucrurilor, să mă adaptez. Pentru mine este o mare provocare naveta. Faptul că sunt nevoit să fac un adevărat pelerinaj săptămânal prin satele comunei Garoafa este adesea epuizant. Faptul că la sfârşitul lunii, trăgând linie, constat că nu rămân cu prea mulți bănuți în buzunar de pe urma vitejiei mele profesorale este uneori frustrant. Dar, dincolo de toate aceste neajunsuri, peste tot am întâlnit oameni extraordinari şi fiecare zi de şcoală constituie pentru mine o lecție din care mă străduiesc să trag învățămintele cele mai de folos. Evoc aici cu căldură şcolile de la Bizigheşti şi Răchitosu – nu doar pe copii şi pe dascăli, ci şi instituțiile în sine – unde întotdeauna m-am simțit foarte bine. La Şcoala din Ciuşlea, de asemenea, am întâlnit oameni de calitate şi elevi extraordinari care mi-au luminat uneori sufletul înnegurat de deprimare. Nu doresc să evoc aici cu resentimente pe elevii cu care nu am avut o relație tocmai plăcută; la început îi acuzam de toate răutățile, dar acum îmi spun că poate comportamentul lor deviant a fost determinat şi de nepriceperea mea.
Cât de multe amintiri s-au strâns în aceşti ani...!
Privind în urmă, deci, constat cu uimire cât de multe amintiri s-au strâns în aceşti ani. Memorabilă rămâne o aventură disperată prin nămeți, pe drumul dintre Ciuşlea şi Răchitosu, într-o iarnă de proporții epice când, alături de două colege de la Şcoala Ciuşlea, am fost la un pas de a-mi aduce viața jertfă pe altarul învățământului garofean. Niciodată n-o să uit prima zi de profesorat când, mânat de gândul de a ajunge punctual la festivitatea de deschidere a anului şcolar, m-am trezit foarte devreme şi la 6.30 m-am înființat pe peronul gării din Focşani. Am urcat într-un personal atât de mizer încât am preferat să stau în picioare, pe culoar. Am trecut peste râul Putna şi am privit cu dor şi multe aşteptări comuna Garoafa. După câteva minute, trenul a oprit în Putna Seacă. Din nefericire, satul văzut din „cer” nu prea se potrivea cu realitatea din teren. Prigonit amarnic de nişte câini, chiar pe arhaicul peron invadat de buruieni, n-am mai descoperit ulița care dădea în drumul ce vine dinspre Bătineşti. Satul, la o oră aşa de matinală, era pustiu şi nu aveam pe cine să întreb ce şi cum. Pentru că nu era cale de întors şi fiind mânat de dorința de a nu întârzia, totuşi, la şcoală m-am aventurat pe o uliță desfundată, făcând slalom printre bălți şi noroaie, până când m-am pomenit în plin câmp. Notați că eram la patru ace, în costum, cămaşă albă, pantofi dați foarte îngrijit cu cremă, într-un cuvânt eram ferchezuit ca un mire şi numai cravata îmi mai lipsea. Şi aşa am înotat printr-un lan de porumb înspăimântat la gândul că din clipă în clipă voi fi atacat de un mistreț, de câini sau chiar de tâlhari. La un moment dat mi s-a părut că m-am rătăcit şi am intrat în panică. A fost cam ruşinos pentru un bărbat aşa de bine îmbrăcat să plângă de disperare ca o fetiță în mijlocul câmpului, dar dată fiind situația aproape fără ieşire tânărului cu pricina i se poate trece cu vederea slăbiciunea de o clipă. După vreo oră de rătăcire bezmetică printre lanurile de porumb am ajuns la canalul Siret-Bărăgan şi mi-a venit inima la loc. Eram salvat. Am mers pe malul canalului până la şoseaua națională şi apoi m-am îndreptat târăş-grăbiş spre Garoafa. N-am îndrăznit să intru aşa prăfuit în sat, aşa că pe podul de peste Putna m-am aranjat cât de cât. Totuşi, din punct de vedere moral eram la pământ. La şcoală am ajuns pe la 9. Festivitatea, din fericire, nu începuse; din acest motiv m-am dus la baie şi după un adevărat război cu praful mi-am confecționat o înfățişare decentă. Aşa a început anul şcolar pentru mine. După aceea au urmat noi emoții, cea mai mare dintre ele fiind determinată de constatarea că majoritatea elevilor din clasele terminale erau mai înalți decât mine. M-a tulburat gândul că nu voi putea să-i domin pe acei uriaşi. Şi, într-adevăr, primul meu an nu a fost deloc simplu. În mai multe rânduri am vrut să renunț, dar datorită sprijinului moral al colegilor am mers mai departe.
Ieri eram „Profu’”, astăzi sunt „Domnu’ de Religie”
Pentru mine, un tânăr absolvent de teologie şi litere, catedra a fost încă de la început o provocare. Pornind cu gândul de a obține temporar catedra de religie a Şcolii Garoafa în vederea unei virtuale cariere ecleziastice ori scriitoriceşti am înțeles, în cele din urmă, că această etapă din viața mea nu e un eveniment cu totul pasager şi de importanță minoră, ci, dimpotrivă, un act de responsabilitate şi o mare onoare. Astăzi scopul meu este de a mă desăvârşi, de a deveni mai bun, de a mă transforma cu adevărat dintr-un profesor într-un dascăl. Îi iubesc pe copii şi sunt fericit când văd că şi ei mă iubesc. Ieri eram „Profu’”, astăzi sunt „Domnu’ de Religie”; cred că această evoluție este semnificativă.
prof. George Mocanu
Sursa: scoalagaroafacom.wordpress.com
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
