Colţul poeziei Poveste din Carpaţi
Cand pe cer sunt stele multe,
Ce sclipesc încremenite;
Văile-s întroienite.
Pe culmi, brazii îngheţaţi,
De viscol înconjuraţi,
Ce străjuiesc la hotare…
Copacul mic sau copacul mare.
Din vant, sabie îşi fac!
Iar pe luciul unui lac,
Mandrele patinatoare,
Veveriţe, căprioare,
Din copite fac patine.
Pe braţ, coşul cu alune,
Îl păstrează patinand.
Totul se leagă prin gand.
Culmele, paraiele,
Stelele cu vremile
Îşi dau mana peste timp.
Oare ce-am putea avea în schimb?
Să avem în loc în munte?
Cine ar putea, o punte,
Ce leagă cerul cu omul
Pe care să urce dorul.
Ar putea în timp să facă,
Folosind cuvantul “dacă”
Muntele, codrul şi culmea…
De n-ar fi, ce-ar face lumea?
Dorul unde s-ar ascunde?
Inima în care “unde”?
S-ar răcori toată vara,
Dar cerbul şi căprioara
Unde ar petrece viaţa?
Bunul soare dimineaţa
Ce creştet ar mangaia?
Dacă munte n-ar avea?
Cine, aproape de cer
Ar ţine acel caier
Cu zăpada-nfăşurat?
Acum, cand privesc la sat
Munţii albi şi a lor creste
Împodobiţi ca-n poveste,
De steluţe luminaţi
Mandrii mei… mandrii Carpaţi.
Faceţi ţara să răsune
De blandeţe, vorbe bune
De la cei ce locuiesc
Mai la vale… îndrăznesc
Să aştern pe-a voatre creste
Filă caldă, de poveste,
Agăţată sus în cer.
Vremea-i aspră, dar nu pier
Munţii bravi cu a lor creste
Care-ascund a lor poveste.
Mariana M. Popa –Fundătura Vrancei
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
