Hoinar în noapte - In memoriam Tomiţă Lazăr
Oameni neînfricaţi şi drepţi lucrează la poliţie, iar dintre ei, uneori, se nasc adevăraţi eroi. Tomiţă Lazăr a fost unul dintre aceştia
Comisarul șef Tomiță Lazăr într-o apariție pe Atlas TV Focșani, pe 3 martie 2018
Copil fiind, tata îmi spunea că mulţi oameni neînfricaţi şi drepţi lucrează la poliţie. Din ei, uneori, se nasc adevăraţi eroi. Cu aceste vorbe în auz şi inimă, ca o binecuvântare părintească, am urmat această carieră timp de cincisprezece ani. Spusele tatălui s-au adeverit. Am cunoscut oameni curajoşi, buni profesionişti, dedicaţi trup şi suflet meseriei alese… Asupra unuia dintre ei mă opresc acum, într-o secvenţă minoră şi nu neapărat reprezentativă.
Era o noapte geroasă de ianuarie. Era atât de ger încât cerul înstelat şi sticla de pe drum formau un arc de cerc încremenit peste timpul dăruit oamenilor. Nu îţi venea să scoţi afară nici pe cel mai aprig duşman, darămite să patrulezi! Împreună cu comisarul – superiorul, colegul şi prietenul meu – repartizasem oamenii în posturi pe cartiere şi acoperisem toate zonele vulnerabile ale oraşului. Din experienţă, ştiam că asemenea vreme câinoasă era pe placul hoţilor.
„Să avem grijă ca şi în această noapte, oraşul să doarmă liniştit!” spunea comisarul băieţilor care intrau în misiune, urmărind cum fiecare îşi ridica armamentul şi pleca în postul său. Mai rămâneam în birou câteva minute, alături de acesta, până puneam la punct mici detalii de organizare, făceam ordine în „hârţogăraie”, după care plecam în teren.
Ca de fiecare dată, şi în cursul acelei nopţi, am trecut pe la toţi colegii subalterni, întrebându-i dacă au probleme, dacă sunt îmbrăcaţi gros pentru a face faţă frigului de afară. Simţeam că băieţii îl iubeau. Avea el ceva special... un har şi un farmec aparte. Era şeful meu direct, căruia cu plăcere îi executam ordinele şi colaboram perfect. Totul părea că decurge normal. Zăpada îngheţată scrâşnea sub paşii noştri, iar acel scârţâit zgâria inima nopţii. Stelele străluceau siberian pe cer, iar luna aluneca discret printre ele, lăsând impresia unui spectacol feeric, într-o lume de gheaţă. Chiar ne minunam de natura aceasta încremenită. Eram însă obişnuiţi cu această vreme vitregă. Nu era pentru prima dată când lucram în astfel de condiţii, pentru a asigura liniştea oraşului. La un moment dat, staţia de emisie-recepţie a prins viaţă. Colegul dispecer ne anunţa că într-o parcare mărginaşă a unui cartier ceva mai umbrit, cineva „lucra” la o maşină. Fiind aproape de acea zonă, am ajuns foarte repede. Într-adevăr, un individ fura benzină din câteva rezervoare ale unor autoturisme. Simţind că suntem pe urmele lui, încercă să fugă. Comisarul, foarte bine pregătit fizic, din câţiva paşi, puse mâna pe el. Mare ne-a fost surpriza atunci când l-am cercetat, fiindcă am descoperit că autorul, taximetrist, era de fapt dintr-un alt judeţ şi, pe lângă furtul de benzină, maşina sa ascundea şi o anumită cantitate de droguri… Evenimentul a fost relatat şi în presa locală din acea vreme… O strângere de mâini, din partea superiorilor, ne-a fost răsplata.
Comisarul nu obosea niciodată!
În altă noapte, în urma unor investigaţii discrete, am surprins paznicul unei unităţi comerciale care, în loc să păzească bunurile, împreună cu un complice, a sustras de la locul de muncă aproximativ optzeci de cofraje de ouă şi câţiva saci cu găini sacrificate. Şi acum îmi sună în urechi vorbele comisarului adresate autorilor: „Să nu care cumva să faceţi vreo manevră greşită!” Ca orice poliţist adevărat, avea o autoritate ieşită din comun. Se făcea înţeles doar din priviri. În realitate, era un om sensibil, blând, cu o privire iscoditoare, ce reuşea să impună respect, numai prin simpla prezenţă.
În cursul săptămânii, ziua când eram liberi, ne întâlneam la o grădiniţă, situată în Piaţa Moldovei:
– Am venit să o iau pe Măriuca! se mândrea el.
– Eu am venit să îl iau pe Valentin! mă făleam la rându-mi.
Ne luam copiii de mână, făceam o bucată de drum împreună, vorbind de ale noastre, iar la despărţire îmi spunea: „Să vedem ce o mai fi la noapte!...” „La noapte”, într-o intervenţie extremă, un bolnav psihic era să-i crape ţeasta cu un topor…
Astfel s-a legat o prietenie foarte strânsă între noi, ca între două bucăţi de fier care, sub loviturile barosului, doar la temperaturi foarte înalte se contopesc…
Timpul a făcut ca eu să-mi închei activitatea mai repede, prin ieşirea la pensie, el continuându-şi cariera, dar pe o altă treaptă. Devenise şeful misiunilor speciale, mai colocvial spus, „Şeful mascaţilor”. Era de fapt locul cel mai potrivit pentru el. Un profesionist mai bun nici că se putea găsi…
Continuam să ne întâlnim prin oraş, ca buni prieteni. Eu, din postura mea de rezervist, el, din cea de militar activ. Mă întreba, întotdeauna voios, de viaţa de pensionar. Îl întrebam de cazuri noi. Îşi făcea şi el planuri să iasă la pensie, chiar dacă era în aceeaşi formă maximă, aşa cum îl ştiam dintotdeauna. Din granit să fii şi această meserie tot îţi vine de hac. Dorea să trăiască liniştit în căsuţa de la munte, moştenită de câţiva ani, dar...
Era o noapte caniculară de iulie, a anului 201... Aparatul de aer condiţionat nu făcea faţă căldurii degajată de pereţi… Priveam liniştit, cu familia, ştirile TV. Deodată văd chipul comisarului meu drag pe ecran. Mi-am zis că iar o fi vorba de vreo faptă eroică… Firească, în fond. Ne obişnuise cu astfel de ştiri… Doar că de data aceasta, comisarul, cel cu care patrulasem de atâtea ori prin noapte, devenise EROU în cel mai crud înţeles al cuvântului – îşi salvase fiica de la înec cu preţul vieţii sale! Când cu greu timpul s-a pus iarăşi în mişcare, gândul mi-a zburat la vorbele bunului meu părinte: „Adevăraţii oameni curajoşi lucrează în poliţie. Din ei se pot naşte eroi!”
Adesea mă reculeg la proaspătul mormânt şi şoptesc, cu lacrimile înnodându-mi-se în barbă: „Comisare, a venit prea devreme clipa să te odihneşti liniştit, linişte aşa cum le-o doreai şi le-o ofereai concitadinilor, când hoinăream în noapte!...”
Îi mai spun că Măriuca, fetiţa frumoasă pe care o lua de la grădiniţă, acceptă cu greu că are tatăl încununat de Eternitate, cu laurii ce se cuvin doar eroilor! Îi mai şoptesc că la nunta Georgianei, fiica cea mare, s-a înălţat o stea. O stea ce ne priveşte mereu răbdătoare, ca steaua polară, şi care veghează de pe boltă ca totul să fie bine pe pământ… În naivitatea mea, îmi spun că, dacă aş avea putere, aş striga să mă audă cine trebuie pentru ca străduţa lui liniştită, unde şi-a lăsat familia dragă şi mulţi prieteni, să-i poarte numele. Poate aşa lumea aceasta va fi cu un pic mai bună…
Daniel Muşat-Mureşanu, absolvent al Liceului Pedagogic, secţia filologie-istorie, promoţia 1982
Articol republicat-la împlinirea a trei ani de la înmormântarea celui care a fost comisarul șef de poliție vrâncean, Tomiță Lazăr.Prima apariție în Ziarul de Vrancea a fost pe 24 iulie 2016
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
De același autor
Cum am trăit la Focșani ziua de 4 martie 1977. Fragment din volumul II al cărții ,,Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii”
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 2
Adaugă comentariu
mmusat, acum 2831 zile, 9 ore, 1 minut, 27 secunde
Marius, acum 2831 zile, 10 ore, 27 minute, 27 secunde 
