Misteriosul mormânt al familiei Bengescu
De fiecare dată după ce mă reculeg, mă plimb prin “parcul”liniştit şi “citesc” istoria celor care şi-au găsit odihna veşnică. La 5-6 metri de mormintele părinţilor mei, un monument impunător, pe care sunt aplicate două basoreliefuri, ce reprezintă două chipuri, îmi atrăgea atenţia! Dar nu este un monument din marmura neagră, italiană sau marmură albă spaniolă. NU. Este un monument din piatră, decorat cu mucegai şi împrejmuit de un grilaj din fier forjat, lucrat manual, dar protejat de rugina groasă a timpului. Mulţi ani am admirat colosul din fata mea şi atât. Nu puteam să văd cine odihnea acolo. Era un stufăriş atât de des încât îţi era imposibil să pătrunzi chiar şi cu privirea. Şi totuşi, parcă cineva mă indemna să încerc şi curiozitatea creştea. Într-o toamnă târzie, când lăstărişul se uscase, m-am apropiat să încerc a desluşi cine este înhumat acolo. Privirea mea s-a oprit undeva sus si mi-a sărit în ochi numele: Zoia şi Dumitru Bengescu. Ceva m-a dus cu gândul la “Concert din muzică de Bach”, romanul adolescenţei mele, pe care l-am studiat cu drag în liceu. Plimbându-mi privirea pe piatra impunătoare şi rece din faţa mea, jos, am putut desluşi: “În amintirea părinţilor mei” Ortansa. Inima a început să bată cu putere în piept, conştientizând că misteriosul mormânt aparţine familiei Bengescu. Am mângâiat soclul şi o căldură mi-a cuprins fiinţa. Atinsesem istoria şi am trăit senzaţia că îi sărut mâna doamnei Hortensia Papadat Bengescu.
Am început să mă laud cu descoperirea mea
Am strigat în stânga şi în dreapta, le-am povestit prietenilor, cunoştinţelor ce am descoperit eu în cimitirul Nordic, dar nimeni nu m-a auzit. Tatăl meu, Corneliu, Dumnezeu să-l odihnească, om simplu si modest, C.F.R.- ist al gării din Focşani, de la care am moştenit o bibliotecă bogată şi dragostea de carte, mă sfătuia să merg la primărie la serviciul “cultură”. Nu am ajuns niciodată acolo. Ce era să ascult de la şeful culturii?: “Nu sunt bani. Nu sunt alocate fonduri pentru monumentele din cimitire”! Am încercat pe cont propriu să îngrijesc acest mormânt, dar m-am gândit că atunci m-ar fi căutat vreun funcţionar public să mă tragă la răspundere că distrug istoria. şi poate ar fi avut dreptate. Nu poţi să ştergi urmele istoriei cu vopsea nemţească de calitate. Acolo trebuie mâna unui specialist în restaurări. Totuşi, de câţiva ani locul este curăţat de buruieni. Doar atât. E bine şi atât. Cel puţin, trecătorul curios poate vedea cine este acolo.
O lumânare şi o mulţumire
Într-o zi, am povestit acest lucru domnului scriitor Culiţă Ioan Uşurelu. A fost de fapt singurul om care m-a încurajat să trimit câteva poze şi câteva rânduri redacţiei revistei “Salonul literar”. Ce va urma vom vedea. Prin bunăvoinţa domnului profesor, de la care am îndrăgit limba latină în liceu, poate vom face cunoscut că prin Focşani au trecut multe valori. Eu, prin educaţia mea, am învăţat să fac lucruri mărunte, dar bune.
Poate nu mereu am primit aşa ceva. Totuşi, faptul că aprind o lumânare părinţilor marii scriitoare, aceasta, parcă, de acolo, de sus, îmi trimite mulţumire. Prima mare bucurie a fost să citesc “Concert din muzică de Bach” şi a doua mare bucurie să ascult “Concert din muzica de Hara” (Domnul profesor Uşurelu ştie la ce mă refer.) De mai bine de două decenii aprind o lumânare şi la acest mormânt, conştient fiind că într-o bună zi voi fi vecin cu domnul Bengescu. Şi acest lucru mă onorează.
Daniel Muşat, promoţia 1982 a Liceului Pedagogic secţia Filologie – Istorie
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 1
Adaugă comentariu
M.E., acum 3371 zile, 23 ore, 23 minute, 10 secunde 
