Inedit!
De Ziua Unirii Principatelor, 24 ianuarie, ne-am gândit să oferim cititorilor „Ziarului de Vrancea” o scurtă prezentare a împrejurărilor în care a ajuns domn al Principatelor-Unite un om care a rămas în istoria românilor, Alexandru Ioan Cuza. Analiza aceasta se bazează pe studierea unui material istoric care nu a fost cercetat sistematic, până acum, şi ne referim la presa din Moldova din anii anteriori unirii.
Pentru început trebuie să spunem că în Moldova, încă din 13 mai 1856, cenzura era desfiinţată graţie unei legi elaborate în ultimele luni de conducere ale unui domnitor reformator, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856). Deşi suspendată de către caimacamul Teodor Balş, la 8 septembrie 1856, legea a fost repusă în vigoare, la 26 octombrie 1858, şi a asigurat cadrul unei exprimări libere asupra candidaturilor doritorilor pentru tronul Moldovei.
"Gazeta de Moldavia" ţinea cu Mihail Sturdza
Cine erau aceştia? În primul rând, candidatul cu mare influenţă şi experienţă administrativă, Mihail Sturdza (1834-1849). Revenit, după ani întregi petrecuţi în străinătate, în Moldova, la începutul lui noiembrie 1858, fostul domnitor s-a bazat pe relaţiile bune cu Poarta, pe sprijinul marii boierimi conservatoare şi, mai ales, pe sumele mari de bani puse în joc pentru a redobândi tronul părăsit cu aproape un deceniu în urmă. Publicaţia care s-a situat clar de partea sa a fost „Gazeta de Moldavia” (fosta „Albina românească”), cea care a devenit, din noiembrie 1858, „Patria”.
Trebuie să spunem că foaia lui Gheorghe Asachi nu a făcut o campanie electorală prea intensă pentru că, pe de o parte, cititorii ei, de factură conservatoare, erau de partea lui Mihail Sturdza, iar acesta s-a bazat mai mult pe banii săi decât pe o campanie de presă bine organizată. Că s-a dovedit o strategie greşită, aceasta s-a văzut la alegerea deputaţilor din Adunarea Electivă a Moldovei.
Un alt candidat declarat a fost fiul lui Mihail Sturdza, Grigore. Acesta, nu lipsit de inteligenţă, avea o oarecare experienţă militară (activase mai mulţi ani ca general în armata turcă sub numele de Muhlis-Paşa) şi o statură impresionantă fiind poreclit, în tinereţe, „Beizadea-Viţel”! Grigore Sturdza a devenit mai bine cunoscut după activitatea de demarcare a graniţei spre Rusia, în sudul Basarabiei, zonă retrocedată Moldovei, la presiunea puterilor europene, prin Tratatul de la Paris din 1856. Pentru toate aceste motive el s-a crezut a fi candidatul nou, proaspăt, la tronul Moldovei, nesfiindu-se să-şi atace chiar tatăl (considerat retrograd, depăşit, „ruginit”) pentru a-şi atinge scopul.
„Constituţionariul”, ziarul de campanie
De altfel, Grigore Sturdza a organizat o campanie de presă sistematică pentru a obţine tronul. Spre exemplu, la 10 noiembrie 1858 a scos un ziar de campanie, „Constituţionariul”, care, în cele aproape două luni de existenţă, i-a susţinut cu mare entuziasm candidatura. Beizadeaua a fost prezentată, număr de număr, drept „alesul lui Dumnezeu”, singura soluţie pentru Moldova. Un membru de marcă al partidei naţionale, Constantin Hurmuzachi, trecut în tabăra sa, îi făcea în „Constituţionariul” din 3 decembrie 1858 un portret apoteotic atunci când se adresa celor care nu erau de acord cu el: „de ce nu voiţi să vedeţi şi să auziţi aceea ce toată lumea vede şi aude: că nu este candidatură mai naţională, mai nimerită şi mai populară, decât candidatura lui bezede Grigore Sturdza?”. Un alt susţinător înfocat, Dimitrie Scarlat Miclescu, susţinea cu tărie, în acelaşi ziar, la 8 decembrie 1858: „în prinţul Grigore Sturdza văd puntea pe care pot trece cu o mai mare siguranţă la un viitor de progres, părăsind malurile unui trecut mizerabil şi degradat prin abuzurile oamenilor fără de cuget”.
"Puind în capul ţerii pe un paşă, Moldova s ar preface în paşalâc!”
Toate calităţile (pretinse sau reale) şi argumentele „Constituţionariului” pentru susţinerea candida¬turii lui Grigore Sturdza au fost, după cum s a văzut, demontate prompt de celelalte foi politice (mai puţin „Gazeta de Moldavia”, aflată la capăt de drum), inclusiv de revista lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, „România”. „Steaua Dunării”, principala gazetă a perioadei a fost, însă, cea mai aprigă împotriva lui Grigore Sturdza. Deşi considera tatăl mai periculos pentru „instituţiile” Moldovei, ziarul a analizat pe scurt candi¬datura beizadelei afirmând răspicat, încă de la 17 noiembrie 1858, că el nu îndeplinea condiţiile necesare: ”fără a intra în cercetarea vieţii publice, şi chiar ale însuşirilor private ale acestui înalt funcţionar otoman ş...ţ noi de pe acum declarăm că Muhlis paşa nu adună condiţiile cerute de legea electorală spre a putea figura pe lista candidaţilor de domnie. Excşelenţaţ Sa nu are zece ani de funcţii publice în Moldova; Excşelenţaţ Sa nu au făcut niciodată parte din vreo adunare; Excşelenţaţ Sa nu posedează trei mii de galbeni venit funciar. Dar Excelenţa Sa le ar avea toate aceste, că încă el nu poate legal fi primit ca candidat şsicţ la Domnie! Excelenţa Sa este deznaţionalizat! Fostul beizadea Grigore Sturdza este astăzi funcţionar otoman, este Muhlis Paşa; şi puind în capul ţerii pe un paşă, Moldova s ar preface în paşalâc!”.
În materialul de mai sus au fost enumerate, pe scurt, condiţiile cerute de Convenţia de la Paris pentru cei care doreau să devină domni. Chiar dacă avocaţii săi au căutat să dovedească îndeplinirea condiţiilor, Adunarea Electivă a invalidat candidatura scoţând de pe listă un pretendent tânăr, foarte hotărât, dar care nu a fost susţinut de partida naţională pentru antecedentele lui antirevoluţionare (la 1848, el fusese comandantul soldaţilor care i-au arestat pe revoluţionarii din Iaşi) şi tendinţele despotice.
„Zimbrul şi Vulturul”, "Steaua Dunării" şi "România"
În faţa unor candidaturi atât de motivate, alternativa nu putea veni decât din partea candidatului partidei naţionale. Grupând elementele liberale şi reformatoare din Moldova, partida naţională avea la dispoziţie, în preajma alegerilor electorale, trei organe de presă: „Steaua Dunării”, „Zimbrul şi Vulturul” şi „România”. Întrucât deciziile Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858 nu respectaseră doleanţele românilor, se căutase o soluţie „românească”, adică identificarea a doi domnitori care să acţioneze pentru unirea Principatelor sub un prinţ străin, într-un viitor moment prielnic. Mihail Kogălniceanu, lider necontestat unioniştilor moldoveni, exprima deschis acest punct de vedere în „Steaua Dunării” din 24 noiembrie 1858: „Cu constituţia în mână cerem nu un candidat, ci doi candidaţi deodată la îngemă¬natele scaune ale domniei Principatelor Unite. Voind, dar, doi candidaţi deodată, logici eram de a respinge pe oricine se arată pretendent izolat ş...ţ Partizani statornici ai dorinţelor de regenerare politică şi socială rostite în Adunările ad hoc, dorim din suflet a vedea înălţându se pe scaunele domneşti din Iaşi şi Bucureşti o aşa părechie de domnitori carii să urmărească realizarea dorinţilor celor mari ale poporului român”.
Din cauza contactelor dificile între Iaşi şi Bucureşti a fost greu de pus în aplicare planul exprimat de Kogălniceanu. Practic, fiecare partidă naţională a căutat, la ea acasă, să identifice un candidat cât mai bun pentru a juca rolul atribuit.
Se va găsi – se cerea în „Steaua Dunării” din 4 decembrie 1858 - „un om, între cinci milioane de suflete” care, „dimpreună cu Adunarea, dimpreună cu Comisia de la Focşani, să cureţe ţara cu încetul de cangrena abuzurilor, să introducă noile legiuiri, să ne sprijine drepturile în afară”. Se insista, evident, pe capacitatea de colaborare şi de dialog pentru ca acel bărbat „insuflat de binele comun, de neapăratele nevoi ale timpului, fără preget să lucreze, nu el el,el,singur,asta i cu neputinţă, ci cu toată ţara dimpreună la propăşirea, la fericirea, la mântuirea ei!”.
Cum s-a ajuns la nominalizarea lui Cuza?
Din documente reiese că propulsarea lui spre domnie s-a făcut în noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1859, în sala „Elefant” de la Muzeul de ştiinţe naturale, la o şedinţă decisivă a fruntaşilor partidei naţionale. Deşi nu era prezent – a fost chemat de acasă pentru a i se comunica decizia – s-au avut în vedere, în principal, calităţile intelectuale, experienţa administrativă dovedită ca pârcălab de Covurlui şi atitudinea sa demnă din 1857 când îşi dăduse demisia în faţa manevrelor caimacamului Nicolae Vogoride. Al. I. Cuza, atunci colonel şi comandat al armatei Moldovei, a întrunit speranţele partidei naţionale din Moldova care l-a propulsat drept candidatul ei la domnie. De aceea, la 4 ianuarie 1859 s-a cerut înscrierea lui între candidaţii de domnie (erau aproape 40!) şi la 5 ianuarie a fost ales, în unanimitate, domn al Moldovei.
O descriere frumoasă a entuziasmului, după aflarea rezultatului alegerii lui Cuza, la Tg. Ocna se făcea într o corespondenţă de presă din 8 ianuarie 1859. În seara acelei zile, „micul târg părea ca un candelabru” şi, la banchetul organizat în casele paharnicului Vasile Codrenescu, „cu toţii s au prins în hora cea misterioasă a românului, au format lanţul de aur, lanţul de egalitate, de libertate, unire şi putere. Cu toţii s au pus la masă şi au ospătat şi au închinat”. Banchetul a durat până în zori: „atunci la despărţire, clocoteau văile de strigări entuziastice şi cea mai de pe urmă au răsunat: să trăiască Unirea Principatelor!”.
Dacă în Moldova unioniştii găsiseră persoana care oferea cele mai mari garanţii pentru împlinirea Unirii, rămânea ca Valahia să facă acelaşi lucru, adică să completeze „tandemul” sau să meargă pe „mâna” moldovenilor. Fără a intra în amănunte trebuie să spunem că principalii candidaţi erau foştii domnitori, Barbu Ştirbei şi Gheorghe Bibescu, apoi Alexandru D. Ghica şi Nicolae Golescu. Din cauza orgoliilor şi neînţelegerii dintre susţinătorii foştilor fraţi, deputaţii din Ţara Românească, asaltaţi de bucureşteni şi de ţăranii din jurul capitalei, au decis alegerea domnului de la Iaşi, Al. I. Cuza. Era evenimentul care aşeza bazele statului modern român.
Atmosfera din Valahia la aflarea veştii dublei alegeri a fost descrisă de presa de acolo şi reluată de cea din Moldova. Numărul din „Steaua Dunării, Zimbrul şi Vulturul” din 29 ianuarie 1859 prezenta un tablou al Moldovei şi al capitalei, mai ales, în mare sărbătoate: „alegerea Îşnălţimiiţ Sşaleţ Alexandru Ioan I de Domn al Principatelor Unite au produs în toată Moldova un entuziasm ce este mai presus de puterea noastră de a l descrie. De la capitală până la cele mai mici sate veselia este generală. Toată ţara este în sărbătoare. De mai multe zile Iaşii în toată seara se iluminează ca prin o mişcare magică. Boierii şi simplii cetăţeni rivalizează în manifestaţii de bucurie, strigăte, muzici, bancheturi, serenade, plimbări cu torţe, transparenturi, steaguri naţionale, hore pe toate pieţele; noaptea, în sfârşit, se preface în ziuă”.
Românii căutaseră – şi găsiseră! - un om pătruns de misiunea naţională şi dispus să accepte rolul său, unul de sacrificiu. În mai multe rânduri i s a reamintit lui Cuza misiunea sa. Spre exemplu, la 5 ianuarie, în Adunare, Mihail Kogălniceanu a cerut adoptarea unei rezoluţii prin care se reafirma dorinţa de Unire cu un prinţ străin şi angajamentul celui ce dorea să devină domn că va „asigura această unire în cel mai scurt timp”. De aceea, în 1865, acesta a declarat că a primit coroana ca un „depozit sacru”, aşteptând momentul în care urma să încredin¬ţeze adevăratului „posesor”, prinţul străin. Toate aceste premise nu scad deloc meritele lui Cuza. Dimpotrivă, a fost unul din cei mai buni actori politici, în sensul deplin al termenului, iar slăbiciunile sale au ajutat, de fapt, la realizarea tranziţiei spre monarhia străină. Oricum, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza rămâne un eveniment exemplar al istoriei noastre şi un moment în care românii au arătat înţelepciune, mobilizare şi punerea interesului ţării înaintea celui personal. Desigur, aceste calităţi nu au dispărut şi s-au văzut, credem, şi la alegerile prezidenţiale din 16 noiembrie 2014. Dacă această dată va rămâne sau nu în istoria noastră, vom vedea. Sigur este că avem o zi care a reaprins speranţele românilor şi încrederea în viitorul lor: 24 ianuarie 1859!
(Prof. Liviu ROMAN)
Materialul este inspirat din teza de doctorat publicată în decembrie 2014, „Presa din Moldova si problematica Unirii Principatelor (1855-1858)”,Editura Universităţii „Al.I Cuza”, Iaşi.
Lansare de carte la Şcoala Păuneşti
Şcoala Gimnazială Păuneşti a marcat ieri împlinirea a 156 ani de la Unirea Principatelor printr-o serie de activităţi la care au fost invitate cadrele didactice, dar şi locuitori ai comunei. Profesorul de istorie Liviu Roman, autor al monografiei comunei „Păuneştii Vrancei, între păduri şi ape” şi membru-fondator al Asociaţiei Păuneşti - Prezent şi Viitor, a făcut o scurtă prezentare a contextului în care a avut loc unirea Moldovei cu Ţara Românească. Cu acest prilej a fost lansată cartea “Presa din Moldova şi problematica Unirii Principatelor (1855-1858)”, apărută la Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi la finele anului trecut. Aceasta reprezintă, de fapt, teza de doctorat realizată între anii 2010-2013 şi este o lucrare de cercetare, care oferă o perspectivă nouă asupra momentului 24 ianuarie 1859 prin prisma materialului de presă, veritabil document al perioadei. (M. V.)
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 3
Adaugă comentariu
anonim, acum 3313 zile, 20 ore, 38 secunde
Gabriel Chelaru, acum 3378 zile, 18 ore, 53 minute, 38 secunde
Toni Leu, acum 3378 zile, 21 ore, 47 minute, 54 secunde 
