Plecarea definitivă a Poetului Dumitru Pricop
Despărţirea celor vii de cel plecat se face în „trepte” cu un grad diferit de dramatism şi de durere - Nu da, Doamne, omului cât poate duce!
Primul şi cel mai dureros moment este decesul când cei apropiaţi sunt îngroziţi şi neputincioşi, iar cunoscuţii şi necunoscuţii sunt cuprinşi de compasiune, surpriză, tristeţe sau chiar de indiferenţă şi…, mai nou de mare bucurie, sentiment manifestat sub pavăza anonimatului de „duşmani” sau chiar de unii moştenitori, atunci când defunctul lasă în urmă averi mai consistente.
Primele patruzeci de zile, sufletul celui plecat rămâne prin locurile pe unde a hălăduit în timpul vieţii, iar lumina casei este tot timpul aprinsă pentru ca sufletul să „vadă” pe unde cutreieră.
După cele patruzeci de zile, sufletul celui plecat se aşează acolo unde-l situează faptele sale.
O vorbă românească spune că oamenii nu mor când mor, ci mor când mor cei care i-au cunoscut. Aceasta în cazul oamenilor obişnuiţi care nu s-au distins în viaţă prin fapte foarte bune sau foarte rele.
În cazul creatorilor - poeţi, muzicieni, pictori, mari duhovnici, mari oameni de ştiinţă -, aceştia îşi asigură nemurirea prin opera lor, care înfruntă uneori, chiar veacurile.
După ridicarea panaghiei, momentul cel mai important al grijirii celui adormit, este prohodirea de la şapte ani sau dezgropania, când mortul vede pentru ultima dată soarele şi când „pleacă” definitiv pe lumea cealaltă.
Cele 10 volume de poezie
Începând de azi, Dumitru Pricop, poetul Vrancei, va fi plecat definitiv pe cea lume. În afară de durerea lăsată celor foarte apropiaţi, care s-au mai împuţinat între timp, să vedem ce moştenire ne-a rămas de pe urma lui.
În primul rând, ne-a lăsat 10 volume antume de poezii (Lumile din strigăt, Locuitor în Oedip, Lacrima arlechinului, Stelele din adâncuri, Iniţiere în obsesii, Dumitru al peşterii - Dimitri de la caverne, Paharul însângerat, În căutarea muntelui albastru, Scrisori din temniţa libertăţii, şi o antologie antumă „Muntele patimii”, în oglindă cu volumul de debut „Patima muntelui” (1978), volume care marchează începutul şi sfârşitul operei unui poet: „Cine ar fi crezut: Mitică Pricop, născut din patima muntelui - strivit de muntele patimii” (Fănuş Neagu).”
Dumitru Pricop a fost sufletul celei mai longevive activităţi întru literatură din Judeţul Vrancea - Salonul Literar „Dragosloveni” (1970-2008) şi al cărui laureat a fost în anul 1973, când preşedintele juriului a fost renumitul profesor, critic şi istoric literar, Constantin Ciopraga.
Datorită preţuirii şi respectului de care se bucura Dumitru Pricop în faţa marilor scriitori ai vremii, la Salonul Literar „Dragosloveni” au participat nume de legendă, Focşaniul devenind astfel o adevărată Mecă a literaturii române: Ion Alexandru, Alexandru Andriţoiu, Ana Blandiana, Ion Băeşu, Virgil Carianopol, Constanţa Buzea, Radu Cârneci, Mircea Ciobanu, Constantin Chiriţă, ştefan Augustin Doinaş, Mircea Dinescu, Ovidiu Genaru, Petre Ghelmez, Mircea Radu Iacoban, Gheorghe Istrate, Dan Laurenţiu, Ion Lăncrănjan, Fănuş Neagu, Alexandru Piru, Gheorghe Pituţ, D. R. Popescu, Valeriu Râpeanu, Ion Rotaru, Zaharia Stancu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Lurenţiu Ulici, Mihai Ursachi, Romulus Vulpescu şi mulţi, mulţi alţii.
Citind aceste nume, vedem adevărata dimensiune a Salonului, dar şi contribuţia poetului Dumitru Pricop la acel generos şi valoros act cultural. Trebuie menţionat că invitaţii mergeau prin judeţ, la case de cultură, cămine culturale, şcoli şi licee unde se organizau întâlniri cu scriitorii, dezbateri şi recitaluri de poezie.
„Rămân al jertfei mele, Poezia”
Dumitru Pricop ne-a lăsat rodul pasiunii şi darului său poetic, rodul muncii sale asupra cuvântului. „Pământul meu e bun pentru icoane!/ de veci între furtuni sortit între furtuni să stea/ a căpătat şi gust amar de sânge/ a căpătat şi gust înalt de stea”. (Destin) Sau „Măicuţă bătrână…/ Măicuţă bătrână/ soaţă fără Domn,/ ce mai e prin Vrancea, ce mai e la stână/ ce mai e prin somn?/ Măicuţă bătrână!.../ Fiul tău prin pulberi/ luminează arborii creştini…/ (…) …Dulcea Lui Crăiasă/ lemn de carpen blând/ aştrii ce apasă/ zodii dărâmând…/ Vino Tu şi spune,/ mândru giuvaer,/ că la fel e moartea…/ pre pământ şi-n cer…/ Pe pământ şi-n cer!/ Oamenii străbată/ tot ce-am fost odată/ să rămân o pată/ de tină curată…/ Fluierul să sune/ ca o rugăciune,/ ca o rugăciune,/ ca o rugăciune…”. (Mioritică 17)
Poezia lui Dumitru Pricop îşi trage seva din sufletul poporului român, din tristeţea, din bucuriile, nobleţea şi filosofia ciobanului mioritic, din casa părintească, din satul natal, din frumuseţea şi adâncimea graiului nostru la care a trudit toată viaţa.
„Io, autor de drept al Mioriţei,/ nu-s anonim, aşa cum scrie-n cărţi…/ De lut legat - ca rădăcina vieţii/ n-am căutat o ţară-n alte părţi/ (…) Deci am un nume! Viguros ca viţa,/ ca Patria, ca tot poporul meu/ şi, iată, scriu şi astăzi Mioriţa/ chiar dacă trupul mi-l dezgrop mereu”. (Dreptul la nume); „Sunt un Popor! Vai celui ce desfide/ alcătuirea mea de prinţ vrâncean/ trudind în sclavul măreţiei sale…”. (Prinţul); „Prin existenţă sunt un meteor/ care, arzând, îşi spulberă vecia/ dar cât de mult aş fi al tuturor/ rămân al jertfei mele, Poezia”. (Meteorul)
Pentru aceste giuvaeruri poetice, putem afirma că Dumitru Pricop are deja o posteritate care s-a configurat din frânturi de gânduri, opinii şi sentimente care apar în culegerile postume: „Dumitru Pricop - Alcătuirea mea de prinţ vrâncean”, Dumitru Pricop - Nemona, la jumătatea drumului spre iad, Dumitru Pricop - Memoria neuitării, Dumitru Pricop - Mioritice, lacrima păstorului învins. De asemenea, mai trebuie amintit faptul că fost creat un bust al poetului, amplasat în Parcul Schuman din Focşani şi două plăci comemorative: la Negrileşti - unde s-a născut poetul şi la Focşani - unde a locuit.
Casă Memorială „Dumitru Pricop
Acum când se împlinesc şapte ani de la plecarea poetului în eternitate, constatăm cu mare bucurie că opera lui se înalţă tot mai sus pe cerul artei poetice, sugerând criticii literare, mediului artistic românesc să abordeze mai aplicat poezia adevărată şi să nu se mai piardă în discuţii sterile despre aşa numitele mode literare moderniste - forme fără fond.
Tot cu această ocazie, reiterăm dorinţa noastră arzătoare de crea la Negrileşti o Casă Memorială „Dumitru Pricop” şi un Muzeu al Satului, un loc în care urmaşii să adune întreaga moştenire a acestui colţ de ţară, binecuvântat de Dumnezeu. „Azi, risipit în stelele uitării/ pierdute-n ochii celor ce-au plecat,/ aprind, din nou, ecranul lumânării/ cu flacăra cât vârsta unui sat/ acum când bântuie ninsoarea/ şi lupii gem cu glas de pârtii vechi,/ se sting salcâmii doborâţi de boarea/ ce-o lasă în urmă ielele perechi…/ el, satul meu cu umbrele furate/ de cine ştie care Lerui-Ler/ va dăinui întru eternitate/ prin patima statornică de ger (…)”. (Negrileşti)
Costică NEAGU
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 3
Adaugă comentariu
da Coza, acum 3553 zile, 1 ora, 25 minute, 11 secunde
Olga, acum 3553 zile, 5 ore, 44 minute, 27 secunde
viorel i. iancu, acum 3553 zile, 15 ore, 15 minute, 43 secunde 
