O carte, un autor: În aşteptarea Omului Negru sau Unde sfârşeşte întrebarea şi unde începe răspunsul
Nu am fost familiarizat cu expresia „omul negru” până târziu, când am ajuns adult. Şi doar lecturile au reprezentat, ca şi pentru mulţi alţii care s-au format înainte de 1989, suprema quintesenţă a suportului existenţial! Oare de ce acest Om negru nu mi-a izbit conştiinţa şi cunoştinţa de timpuriu, cu toate că, repet, ca toţi adolescenţii şi apoi tinerii, eram îmbibat şi cu literatura SF sau literatura gotică (zisă acum horror), atâta cât apărea ea în acei ani? Nu mi-am pus niciodată această întrebare şi ca urmare nu mi-am răspuns de asemenea niciodată la această întrebare, de altfel nerostită. Până acum, în momentul în care dintr-un avânt autoelucidator, m-am hotărât, în urma lecturării cărţii scriitoarei Janine Vadislav, Omul negru, apărută de curând (aprilie 2014) la Editura Terra din Focşani, să-l scot pe acest om din întunericul ignoranţei mele şi să-i fac negrul să strălucească mai abitir prin conferirea unor trăsături explicative, în desfăşurarea prozelor care alcătuiesc materia cărţii deja numite. M-am convins încă o dată că citesc doar ceea ce pot citi şi pot citi doar ceea ce îmi place, acest „îmi place” neavând însă conotaţii arbitrare sau hedoniste. Plăcerea lecturării acestei cărţi este una intelectuală şi mi-a demonstrat, consolidându-mi convingerea, că literatura de bună calitate tinde să se detaşeze de scrisul ca preocupare de căutare a „timpului pierdut”, preocupare pe care o au mulţi dintre cei care alcătuiesc mulţimea numită „scriitori”!
Dialog creativ cu cititorul
Cartea scriitoarei Janine Vadislav nu este una ca oricare alta, o carte printre altele la fel, o carte care se poate înscrie „firesc” într-o serie lipsită de specificitate şi individualitate. Dimpotrivă, se detaşează prin felul scriiturii, prin tipul de dialog şi de construire a propoziţiilor şi frazelor care-l evidenţiază. Cum am mai spus o dată, dialogul textelor scriitoarei este nu numai unul comunicativ ci are concret virtuţi creatoare. Adică, nu transmite simplu informaţia dinspre un emiţător spre un receptor, aici intrând nu numai personajele care sunt purtătoarele acestuia, ci şi autorul şi lectorul. Fiecare personaj duce cu sine un tip de dialog, fiecare îi donează celuilalt cheile către numeroase lumi pe care celălalt le foloseşte cum simte nevoia, cum crede de cuviinţă. La fel şi cititorul preia aceste chei de la autor, prin mişcarea personajelor în câmpul ficţiunii şi le foloseşte potrivit afectelor sale, potrivit culturii sale, potrivit acelor măsuri care caracterizează fiecare fiinţă raţională şi gânditoare. Raţiunea ne este dată la toţi, gândirea în proporţii diferite!
L-am căutat cu reflexul celui care ştie că titlul unei cărţi de povestiri vine, de obicei, de la titlul unei povestiri, cea mai semnificativă, considerată aşa, bineînţeles, de autor. Cuprinsul nu mi-a arătat nici un titlu care să răspundă chemării mele de a descoperi fără prea multă muncă, semnificaţia titlului volumului. Titlurile celor cinci povestiri, expuse acum de mine în ordinea în care ele se regăsesc în carte sunt: Aş vrea să zbor ca un fluture, Femeia pe care o doresc, Pasărea Dodo, Cristofalo Moro şi Careul de dame, Micile morţi din care înviem fără încetare. După lectura cărţii mi-am dat seama că am greşit: cele cinci titluri nu ilustrează existenţa separată a unor povestiri, ci de fapt substanţa continuă a unor fapte ale unor personaje, fapte care mă îndreptăţesc să afirm că această „carte de povestiri” este de fapt un mini-roman. Iar „povestirile” sunt capitolele ascunse, prin măiestria autoarei, ale acestui roman în care realul se îmbină nu cu fantasticul, asta ar fi prea puţin, ci cu un suprarealism de o natură aparte.
Negru şi alb
Natura aparte ar rezida în îmbinarea de planuri în care vetustul voit se îmbină cu modernitatea cea mai frapantă; numele personajelor au un parfum onomastic şi etimologic căutat, subliniindu-se mai puternic dorinţa autoarei de a-şi îmbogăţi personajele şi nu de a le struni din desfăşurările lor detaşate de o lume cunoscută în limitele ei banale: Betty, Volodea, Vili Blondel, Lili Klein, Tatiana, Sultănica Bobaru, madam Vasiliu, mama Anica din Aş vrea să zbor ca un fluture, Casandra, Lică Trufandone, Cristache Sturzea, Abi din Femeia pe care o doresc, Fane Glonţ, coana Aurica, Didina din Pasărea Dodo, Cristofalo Moro, Alice, Mica Ursu, madam Leticia, Edme, Frusina Condiescu din Cristofalo Moro şi careul de dame, Pavel Petroianu, Dora, Artur, Suzi Segal, Saftunea din Micile morţi din care înviem fără încetare.
Şi aproape în toate se reîntoarce la noi Vili Blondel la anii adolescenţei sau tinereţii, cu preocuparea sa de a zugrăvi. De a folosi materia neutrală, dar cât de semnificativă, a varului alb!
De aici, mi-am spus, trebuie să pornesc în acţiunea mea de elucidare a semnificaţiei acestui Om negru, atât din titlul cărţii, cât şi din acea arie a minţii mele care până în acest moment nu s-a arătat interesată de el. Negru şi alb: Omul negru este cel care se ascunde, cel care aruncă umbre şi necunoscute existenţiale, cel care deschide căi întortocheate pentru individ, care se întreabă şi, ca un sfinx la porţile Tebei, întreabă pe ceilalţi, potenţial ameninţător şi Vili Blondel, cel care zugrăveşte, cel care dă cu varul alb, luminos, deschis, cel care oferă răspunsuri, cel care deschide drumurile spre multitudinea posibilităţilor, cel care se oferă pe sine drept cale.
Fiecare are în sine un Om negru şi un Vili Blondel!
Fiecare dintre cele cinci texte care alcătuiesc materia mini-romanului, indiferent de ceea ce vor considera alţii eu voi numi cartea în acest mod, are un caracter unitar în sine şi oferă unitatea la scara întregii cărţi. Fiecare se deschide spre sine, se închide în sine, dar oferă, atât prin aceleaşi personaje care apar în mai multe dintre ele, cât şi prin prelungirile plasmatice ale ideilor întrepătrunse ca o reţea unitară, ce conferă un nivel meta - literar ca sprijin pentru înţelegerea şi interpretarea celor întâmplate în universul creat de autoare, credibilitate incredibilului. Natura aparte a cărţii acţionează, aşa cum am stabilit mai sus, asupra cititorului avizat şi învăţat cu literatura lui Mircea Eliade, a lui Vasile Voiculescu, făcându-l să se regăsească rând pe rând în rolul Omului negru şi a lui Vili Blondel. Şi de fapt a fiecărui personaj, pentru că fiecare are în sine un Om negru şi un Vili Blondel!
Citiţi şi suferiţi ca fluturele Betty obligat să-şi ardă aripile în căutarea libertăţii, căutaţi-o pe femeia Casandra, într-o îmbinare de anticipare antică într-o atmosferă modernă, fiţi spectatori şi creatori (urmăriţi binaritatea, aşadar) împreună cu Fane Glonţ, înconjuraţi-vă de posibilităţile existenţei feminine precum Cristofalo Moro şi înviaţi cu fiecare variantă existenţială a Dorei. (prof. Petrache Plopeanu)
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 1
Adaugă comentariu
viorel i. iancu, acum 3655 zile, 2 ore, 51 minute, 27 secunde 
