Troienit cu drag „ de aduceri aminte…”
« În mintea anilor ce vin
va răsări cuvântu-mi
cu-ntreg a sufletului chin,
ca iarba pe mormântu-mi”
( Mihai Eminescu)
Am urcat cu fiecare generaţie a mea de elevi, ades, spre septentrion, chemat de fiecare dată de amintirea poetului de la Ipoteşti, şi nu numai…Trecand prin cetaţile de suflet Sadoveanu, Creangă, Labis, Alecsadri, Iorga, am poposit cu sufletul încărcat de lumină la PANTEONUL nostru românesc, acolo unde se aude şi se va auzi mereu, glasul « sfântului preacurat al ghersului românesc », revărsat din Luceafărul ridicat pe cerul Ipoteştiului.
Acolo poezia primului Mihai al Moldovei se aude ca o simfonie ce izvoară din pământul călcat de poet. Acolo poezia nu mai este un mit, este o realitate şi o poţi asculta în freamătul teilor veşnici ai Cătărămeştilor, ce « poartă suflete sub coajă », în tresăririle lacului « codrilor albastru » ce » scânteie sub soare », în glasul izvoarelor ce « cu zgomot cad » furişându-se pe Valea Baisei, în « natala vâlcioară scăldată în cristalul pârâului de-argint », în acea casă » tăcută, mitutică » ascunsă intre salcâmii seculari ai grădinii…Acolo am intrat cu elevii mei în dialog cu poetul, am descoperit că » împărat slavit e codrul » , că « seara pe deal buciumul sună cu jale », am ascultat « mândra glasuire » a pădurii, am admirat scânteierile lacului, popsiţi în « prispa cea de brazde » ce « flori frumoase o ascund ». Acolo…acolo… l-am citi cu ochii minţii şi ai sufletului pe Eminescu, am dialogat cu poetul la el acasă când aluneca luna prin vârfuri lungi de brad, când cumpăna zilei urca în slăvi cereşti, împlorând copilăria, ceasurile depărtate, « să se întoarcă-n codru pe-noptate, să se întoarcă din nou la Ipoteşti, amintindu-ne că « A fost odată ca-n poveşti / un trubadur cu fruntea clară »ascultând cum« se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă/ şi versurile Sale ne cheamă, ne recheamă », şi plecâdu-ne pe pagini fruntea de muzica sa plină / visul ne-nconjura de-o albă muselină », “ Acolo am auzit de fiecare dată cum din anii săi spre anii noştri cineva parcă strigă. Să fi strigat Moş Miron, prisăcarul din margine umbrite de păduri, ori Gheorghieş bătrânul căminarul ?! Ş-apoi o linişte magică se lasă. Pe drum coborau vitele spre casă. Lacul rămânea singur în pădure, » tresărind în cercuri albe » .
Acolo am sinţit cu toţii cum Raluca trecea prin ogradă, strigându-l pe Mihai : - Mihaaaai ! Dar copilul nu-i răspunde. El de-o vreme cine stie pe ce cărări de codru întârzie !
Cu gândul răzimat de poartă, am trecut ades, dincolo de tei şi-am ascultat, poate, bătăi de clopot, poate vântul trecând prin crengi, îndepărtat uşor şi pafumat. Şi am plecat pe aripi de vers pe urmele poetului, pe sub bolţi de codru, « unde neamuri mii îi cresc sub poale », purtând în al lui herb « lună, soare şi luceferi.
Și ne-am întors , după o zi și o nopte de Poezie trăită chiar la izvoarele EI, la rosturile noastre, în satul Mioriței, cu sufletele încărcate de lumina geniului strămoșilor, întrupată în EMINESCU. Și alături de amintitile Poetului, s-au veșnicit în sufletele noastre amintirile acelor clipe de neuitat, când din inimi și glasuri de copii, strănepoți ai ciobanului din baladă, ai marelui în lume Mehedinți, a răsunat OMAGIUL adus poetului în fața a sute de pelerini veniți atunci la IPOTEȘTI, MECĂ a spațiului nostru legendar din Carpați. Fiindcă atunci la acel iunie 1989 ȚARA comemora cu mândrie CENTENARUL morți Poetului, dar și al prietenilor Săi întru suferință și creație - Veronica Micle și Ion Creangă. Și copiii Sovejei au fost atunci acolo cu mesajul lor ce a inflăcărat prin cele patru spectacole cu evocarea „Unde ești, copilărei...”, inimile sutelor de pelerini veniți din toate cele patru vânturi ale ROMÂNIEI.
Și stăruie și azi în amintirea lor, ca medici, profesori, ingineri, fii de seamă ai PATRIEI, risipiți sub semnul muncii, al prețuirii de neam și țară pretutindeni pe Mapamond.
prof. Constantin Macarie
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
