Biserica Mănăstirii Tarniţa a renăscut din cenuşă şi e aproape gata
Mănăstirea Tarniţa se află în inima pădurii, la 12 km de comuna Boloteşti şi este o adevărată oază de spiritualitate. Comunitatea de măicuţe care îşi duce misiunea sfantă aici a fost greu încercată în anul 2006, atunci cand vechea biserică din lemn, cu o istorie veche în spate, a fost mistuită de flăcări. Fostul lăcaş de cult al Mănăstirii, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a ars în întregime în aprilie 2006, pentru că maşinile de intervenţie nu au reuşit să ajungă la faţa locului din cauza drumului foarte dificil. În 2007 a fost pusă piatra de temelie a unei noi biserici, care acum este aproape gata. Sfantul lăcaş mai are nevoie de pictură pentru a fi finalizat, dar aceasta este o lucrare grea, pe care măicuţele şi duhovnicul lor speră să o termine anul viitor. “În urmă cu două săptămani a început pictura, de la turlă în jos. Dacă ne ajută timpul, sperăm să putem picta pe urmă şi Sfantul Altar. După aceea, mai răman de pictat pereţii. Noi încercăm să terminăm pictura anul viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu. Lucrarea depinde de resursele financiare, o facem în funcţie de caţi bani avem. Mai plăteşte cineva pictura unui sfant, a unei părţi din pictură şi aşa mai avansăm. Alta ar fi situaţia, dacă am găsi un sponsor să ne ajute cu întreaga pictură, pentru că atunci am putea lucra fără pauze şi am putea termina anul viitor”, ne-a spus părintele Ştefan.
Din 2006, slujbele sunt oficiate în paraclisul mănăstirii, unde credincioşii vin şi se roagă
Dacă din punct de vedere spiritual, izolarea este o binecuvantare, pentru credincioşi drumul este greu şi puţini oameni ajung la Mănăstirea Tarniţa. Din 2006, de cand a ars vechea biserică, slujbele sunt oficiate în paraclisul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, din curtea mănăstirii. Părintele Ştefan a construit şi un altar de vară unde slujeşte la sărbătorile mari, dar mai ales la hramul mănăstirii, cand pelerinii vin în număr mai mare decat de obicei.
Un colţ de rai aproape de varful Măgurii Odobeşti
Lucrările la pictură au început, iar părintele Ştefan speră că vor fi terminate anul viitor
Dacă din punct de vedere material Mănăstirea Tarniţa ar putea fi considerată una săracă, starea creată de măicuţele şi părintele de acolo nu poate fi trăită în multe locuri. Izolarea, pentru că drumul pană aproape de releu este lung şi anevoios, a avut şi părţile ei bune, pentru că a asigurat obştii de măicuţe o stare de linişte, benefică apropierii de Dumnezeu. 12 măicuţe şi duhovnicul lor se îngrijesc ca lucrarea lui Dumnezeu să fie una desăvarşită. Mănăstirea este “condusă” de maica stareţă Tomaida Ciorăşteanu, care se află în mănăstire încă din 1990. Cand intri pe poartă, cadrul natural de o frumuseţe rară, împletit cu mana măicuţelor, care au pus flori multicolore la fiecare colţ de geam şi alee, te fac să fii cu sufletul şi mintea departe de tot ce este omenesc. Maica stareţă Tomaica şi părintele Ştefan îşi fac timp pentru fiecare pelerin în parte şi nimeni nu pleacă fără o rugăciune. În mănăstire, ca într-o adevărată gospodărie, măicuţele fac tot timpul cate ceva, pentru ca pelerenii care vin aici să revină cu drag şi altă dată. În afară de florile care sunt la tot pasul, tot felul de păsări care de care mai frumos colorate înfrumuseţează mănăstirea. Porumbei, fazani, păuni, raţe şi multe alte păsări îi încantă pe credincioşi. Măicuţele au adoptat şi un cerb, Bambi, care este “vedeta” micii grădini zoologice a mănăstirii.
Un loc liniştit şi binecuvantat
Maica stareţă Tomaida, părintele Ştefan şi celelalte măicuţe muncesc necontenit pentru a îmbunătăţi condiţiile pentru pelerinii care ajung aici, dar şi pentru obştea locală. Măicuţele care au ales să îşi duc viaţa la Mănăstirea Tarniţa trăiesc din autoconsum şi donaţiile credincioşilor. Chiar dacă nu se plang şi nu cer niciodată nimic, măicuţele au nevoie de tot sprijinul credincioşilor pentru a crea condiţii pentru pelerinii care vin să le calce pragul şi să îl găsească pe Dumnzeu şi prin rugăciunile lor. Părintele Ştefan a venit la Tarniţa în anul 2012, iar de atunci s-a dovedit a fi un adevărat constructor. De aceea, acesta se bucură de fiecare dată cand pe langă alimentele cu care vin de obicei pelerinii la mănăstire mai primeşte ciment şi alte materiale de construcţie. “Iubesc acest loc pentru că este un loc liniştit şi binecuvantat. Îmi place că am activitate, că este tot timpul ceva de făcut. Mă bucur că am o obşte ascultătoare, cu care mă înţeleg foarte bine. La orice avem de făcut, ne adunăm în trapeză (sală de mese) şi discutăm ca într-o familie, dacă putem să facem, ce bani avem, ce ne mai trebuie. Toţi muncim şi trebuie să ne bucurăm de ceea ce facem”, a spus părintele Ştefan. Planurile de viitor sunt finalizarea picturii bisericii, nivelarea terenului din jurul lăcaşului de cult, dar şi mărirea obştii de măicuţe la 20 – 25.
Drumul este frumos, dar greu
Mănăstirea Tarniţa este amplasată în inima pădurii, la doi paşi de releul de pe Măgura Odobeşti, cel mai înalt varf din Romania. O distanţă de 12 km se parcurge în mod normal în cateva minute, dar aici se ajunge într-o oră. Drumurile forestiere care duc la Tarniţa sunt însă o provocare pentru orice şofer, mai ales dacă nu are o maşină de teren. Pentru a urca la mănăstire sunt trei căi. Cea mai uşoară, dar mai lungă, este prin comuna Jariştea, prin satul Scînteia, unde drumul este mai bun. Totuşi, în unele puncte se trece greu, mai ales după o ploaie puternică, care spală imediat pietrişul şi lasă şanţuri adanci. Al doilea traseu este de la Boloteşti, pe langă Ocolul Silvic. Acesta dă în traseul care vine din Scînteia, însă porţiunea de pană acolo este greu de trecut. Un adevărat traseu de off –road este cel la Găgeşti, cel mai scurt, dar şi cel mai dificil. Acesta nu se poate parcurge decat cu riscul să rupi maşina, la propriu, pentru că este de fapt un drum de pămant, rupt de ape, îngust şi plin de şanţuri, gropi şi bolovani. Pe aici nu se încumetă să vină, de regulă, decat oamenii mănăstirii. Din cauza drumurilor, la Tarniţa vezi, de regulă, fie autoturisme de teren, fie Dacii vechi sau Logan. Iarna, pelerinii nu mai vin la mănăstire, pentru că se tem că răman blocaţi în pădure. Lăcaşul de cult nu este izolat însă pe perioada iernii. Pentru că din zonă se taie şi se transportă lemne, drumurile sunt deblocate pentru accesul maşinilor de mare tonaj.
Peste trei secole de credinţă la Tarniţa
Mănăstirea Tarniţa a fost ctitorită în prima parte a secolului al VII-lea
Schitul Tarniţa a fost ridicat, se spune, de un o mană de monahi care căutau un loc cat mai departe de lume pentru se stabili. În timp ce urcau spre Varful Măgura, şaua de lemn a măgarului care ducea odoarele bisericii s-a rupt. După ce era reparată, aceasta continua să se rupă, atfel încat monahii s-au gandit că este voia Domnului să ridice schitul în acest loc. De altfel, se presupune că numele mănăstirii provine din limba sarbă, cuvantul tarniţă fiind folosit în Moldova cu sensul de şa. Potrivit datelor oficiale, aşezămantul monahal de la Tarniţa a fost ctitorit în perioada 1702 – 1734. Vechea biserică de lemn era inclusă în randul monumentelor istorice, fiind una dintre cele mai vechi din Vrancea. Pană în anul 1950, la mănăstire au fost călugări, după care în locul lor au fost aduse maici. Acestea nu au rămas decat nouă ani, după care mănăstirea s-a închis, iar viaţa monahală s-a întrerupt pană în 1990. (Mihai BOICU)