Vrancea isihastă: Mănăstirea Dumbrăviţa
Printre zecile de foste aşezăminte monahale din judeţul Putna, despre care vorbesc doar documentele din arhivă şi, ici-colo, zidurile vreunei biserici, se numără Mănăstirea Dumbrăviţa. Ctitorită de căpitanul Ştefan (Ştefu) şi monahul Tofan (Teofan) spre jumătatea sec. XVII, pe una din ocinile sale din Dumbrăviţa, pentru care primise hrisov domnesc de la Vasile Lupu în 1639, aceasta se găsea amplasată între Putna şi Siret, în aval de izvorul pârâului Dimaciu, pe malul drept al Siretului. De aceea, mai este cunoscută şi ca ”Mănăstirea de la izvorul Dimaciului”. La 1688, Drăgan, fiul ctitorului, călugăr şi stareţ al Schitului, a închinat aşezământul, Bisericii ”Sfântului Mormânt” din Ţara Sfântă. La graniţa dintre sec. XVII-XVIII aşezământul a atins prosperitatea, de unde invidia şi lăcomia nepoţilor ctitorului care încearcau să cotropească întinsele proprietăţi ale mănăstirii, odinioară pământurile familiei. Este perioada în care documentele arată plângerile pe care stareţii le adresau domnitorilor pentru a le fi respectate proprietăţile. În 1731, stareţul Ioasaf Rusul a închinat mănăstirea, Mitropoliei Moldovei, dovadă că între timp, închinarea către Sfântul Mormânt fusese anulată. Catagrafia din 1809 consemnează existenţa Mănăstirii Dumbrăviţa, cu biserica ”Sf. Ilie„, închinată Mitropoliei, aşa cum o confirmă o altă Catagrafie de la 1831 când stăpânea 2 imaşuri, unul în Dimaciu, altul la Răstoaca, 2 pogoane de vie la Odobeşti, 26 fălci de pădure, o moară cu 2 pietre şi o piuă.
Decăderea şi sfârşitul aşezământului
Dintr-o scrisoare a creştinilor din Dimaciu şi Dumbrăviţa din 1850, către Casa Bisericii, constatăm că aşezământul practic nu mai funcţiona, doar lăcaşul de cult era folosit ca biserică de mir : ”Sfânta Biserică ce o avem pe moşia aceasta este foarte veche de peste 60 ani şi fiindcă este făcută din bârne şi temelia iarpşi din lemn şi căptuşala cu scânduri şi s-au strâmbat în toate părţile şi de ploi curge pi de-asupra şi în toate părţile, s-o putrezit lemnăria într-însa. Pentru care nu mai este chip a să sluji într-însa şi o clopotniţă ci să găseşte în patru furci putrezi iarăşi să găseşti strâmbă şi nici să poate a să sui dascălul într-însa a trage clopotul.” Secularizarea de la 1863 nu a făcut decât să treacă pământurile de la Mitropolie în domeniul Statului. Din păcate, clăcaşii împroprietăriţi şi puţinii răzeşi ai locului au primit prea puţin pământ pentru a putea duce un trai decent, Moşia Dumbrăviţa fiind în mare parte arendată. Pe ruinele fostului aşezământ s-a format satul Dumbrăviţa, aparţinând de comuna Suraia, biserica Schitului cu hramul ”Sf. Ilie„ şi-a continuat existenţa, devenind biserică parohială. Cele aproape 200 de ha de pădure au intrat şi acestea în proprietatea statului. Spre sfârşitul secolului XIX, Moşia a fost vândută pe parcele, iar o parte a fost trecută la Ministerul de Război, pe aceste locuri fiind amenajate la cumpăna dintre sec. XIX şi XX, cazarmi, terenuri de instrucţie, poligon de tir etc. Grosso modo aceasta este istoria pe scurt a fostei Mănăstiri Dumbrăviţa. Mai multe în ”Vrancea isihastă”, volum în curs de apariţie la Editurra Terra din Focşani. (Valentin MUSCĂ)