Crăciunul, între pomana porcului și Nașterea Domnului
Nu ne propunem să reluăm pedagogic fiecare noțiune din acest amalgam de rituri și ritualuri care încep la Ignat cu tăiatul porcului, continuă cu mercantila imagine roșie a americanului Moș Crăciun și culminează în creștineasca sărbătoare a Nașterii Domnului. Nici să explicăm magia bradului de Crăciun, alt simbol și obiect ”păgân”, combătut până mai ieri de Biserică, devenit omniprezent în viața noastră și în lăcașurile de cult. Cu atât mai puțin să divagăm pe marginea cântecelor de Stea și a colindelor, aceasta din urmă, o expresie a culturii orale precreștine, adoptată la rându-i de Biserică și adaptată la nevoile acesteia. Demersul jurnalului nostru prin aceste câteva rânduri într-un an marcat prin drama fără egal a tinerilor de la #Colectiv - cauzată de indiferența și ignoranța celor vizați de sloganul ”Corupția ucide!” - este în primul rând un îndemn la toleranță.
Crăciunul, o apologie a diversității
Într-o perioadă în care diferențele religioase hrănesc intoleranța în sânul Europei și alimentează naționalismele și fundamentalismele din interiorul fiecărei națiuni, Crăciunul, prin multiplele fațete religioase, este cel mai frumos exemplu. În același timp Crăciunul este o apologie a toleranței față de practicile religioase ancestrale, față de tradițiile și obiceurile de dinaintea creștinismului care au supraviețuit până în zilele noastre. Nu există Crăciun creștin fără ignatul porcilor, o practică păgână care avea loc odată cu Solstițiul de iarnă (22 decembrie) când era sacrificat un porc. Astăzi tăiem porcul de Ignat, dar obiceiul nu are nimic cu Sfântul. Apoi trage valahul cu cuțitul o cruce pe fruntea animalului și la sfârșit mâncăm pomana creștină a porcului, culmea în post! Din timpul fanarioților și până astăzi, porcul este ploconul mai marilor zilei la care mergi în ajun de Crăciun cu proiecte la aprobat sau avizat, așa cum țăranii mergeau la fanarioți pentru a le da în arendă o pășune sau un iaz de moară. Toate tradițiile din jurul Crăciunului sunt ”păgâne” - spre disperarea talibanilor ortodocși - inclusiv colinda, încreștinată și acceptată de curând în patrimoniul UNESCO.
Nașterea Domnului este în sufletul nostru
Că vrem, că nu vrem, că este întâmplare sau o victorie a religiilor ancestrale distruse de creștinism, bradul de Crăciun este în aceste zile pe același piedestal cu Crucea. Nu înseamnă că divinizăm un copac sau idolatrizăm un artefact, așa cum făceau triburile germanice. Dimpotrivă, totul se petrece la nivelul simbolurilor coroborate cu preocupările ludice ale omului. De aici și succesul bradului de Crăciun și a imaginii Moșului promovată de americani plus impactul emoțional al acestor obiceiuri asupra celor mici, indiferent de spațiul geografic. Din punct de vedere comercial, Sfântul Nicolae – părintele săracilor a fost învins de imaginea publicitară a Moșului Crăciun, dar nu-i mai puțin adevărat că spiritul sărbătorii a supraviețuit. Ne-am putea întreba unde este Nașterea Domnului în acest sincretism religios în care doar masca este creștină? Răspunsul este simplu: în sufletele fiecăruia dintre noi, deoarece convingerile religioase nu țin de teatralizarea unor practici și ritualuri antice, nici de felul în care numele unor sărbători religioase ”păgâne” au supraviețuit până în zilele noastre, ci de felul în care Îl mărturisim pe Iisus Hristos în aceste zile, prin faptele și vorbele noastre. Din acest punct de vedere, Nașterea Domnului este pentru noi, creștinii, un moment în care trebuie să reîncepem spiritual, drumul liturgic al vieții celui născut din Fecioara Maria. Nu în ultimul rând este ocazia să citim Sfânta Scriptură și să constatăm că pruncul nu s-a născut în casele slujitorilor de la Templu, nici în casele vameșilor, ci în ieslea păstorilor, adică în locuințele oamenilor simpli, cu suflet curat. De aceea, Steaua magilor care vestește Nașterea Domnului se zărește mai ușor din casele celor nevoiași decât din cazematele politicienilor, care nu au înțeles nimic din mesajul Crăciunului și cred că-L pot păcăli pe Cel se Sus, așa cum îi prostesc, din patru în patru ani, pe cei de jos. (Valentin MUSCĂ)