Ultima oră

Ionică şi Daniela, patroni vrânceni de brutărie la Tivoli

Un fost angajat la brutăriile lui Nistoroiu din Focşani şi-a deschis propria afacere la Tivoli, un oraş de lângă Roma u Ionică şi Daniela, plecaţi de la Tulnici doar cu hainele de pe ei, vând zilnic peste o mie de pâini, plus alte produse de patiserie în toată regiunea u proprietarul brutăriei şi al unui mic magazin spune că, în general, românii nu vor să cumpere de la conaţionalii lor pentru că nu vor să ”facă c…l mare românului”, aşa printre clienţii lui Ionică sunt foarte mulţi italieni u tânăra familie a venit în ţară să deschidă o afacere pe fonduri europene dar a înţeles repede cum stau lucrurile: "fiecare vroia ”ceva” şi nu puţin", aşa că s-au întors la muncă în Italia u cu ajutorul colegilor de la Emigrantul, Ziarul de Vrancea vă spune povestea lor

De la Tulnici până la Tivoli Terme, un orăşel istoric aproape de Roma, e cale de peste 2.400 de kilometri. Nu-şi imaginase niciodată, în copilărie şi-n tinereţe, nici Ionică şi nici Daniela Joian că vor ajunge aşa departe. Aşa departe ca spaţiu, ca timp şi ca realizare în viaţă.

Cu banii de pe nuntă în Italia

Până prin anul 2000, Ionică Joian, mocan din Munţii Vrancei crescut într-o familie de oameni gospodari din Tulnici, îşi dorise o viaţă liniştită, fără să vrea să-şi părăsească judeţul, ţara, părinţii sau fratele, prietenii. Fire calmă, care nu ştie să ridice glasul mai mult decât este necesar, cu un timbru vocal care-ţi dă impresia de om timid, Ionică este un român activ mai mult decât pare. Slăbuţ, cu surâsul pe buze la fiecare cuvânt, chiar şi când vorbeşte de probleme, atât el cât şi soţia îşi văd de treabă de dimineaţă până dimineaţa. Ziua lor de muncă începe la 5 şi se termină la 22-24 noaptea. Şi nu se plâng. Mai mult, vor să fie activi, să mulţumească clienţii, aceasta fiind deviza lor în ceea ce fac.

Cu pâinea spre clienţi

Povestea lui Ionică este povestea emigrantului român care a făcut sacrificii pentru a ajunge român respectat afară. Iar o poveste de la ”zero” ar însemna ore şi ore de ascultat. Un liceu veterinar la Odobeşti apoi în câmpul muncii la o brutărie din Focşani, angajat cu contract în Armată, în baruri, discoteci sau ca gardian, orice loc de muncă a fost binevenit atât timp cât i-a putut asigura o pâine. Locul de muncă în ţară e o aventură fără sfârşit aşa că, decât astfel, mai bine o aventură adevărată: în 2000 se decide deci să ia calea Italiei în mod clandestin, cum mulţi dintre noi au făcut-o. Podul trenului, marfarul care ducea scândura românească în Germania şi Slovacia a fost soluţia care s-a dovedit cea mai bună, bineînţeles după plata aferentă a călăuzei care nu vroia pe atunci decât mărci germane… Mărcile germane schimbate din banii de la nuntă, făcută doar cu câteva luni înainte.  O aventură pe care şi-o aduce aminte râzând acum.
       
”Pochi, maledeti ma subito!” (Bani puţini, blestemaţi dar pe loc)

Magazinul lui Ionică nu e mare dar plin de clienţi

Mucenicii de sezon cu miere şi nucă se vând bine în Italia

Ajuns la Tivoli, oraşul de vacanţă al împăraţilor şi papilor romani, îşi dă seama că Italia nu este cea zugrăvită de cei care se întorceau acasă.
Doisprezece într-un apartament de două camere nu era soluţia cea mai confortabilă de a locui ca ”sardelele”. Aici, la Tivoli, va lucra puţin într-o pepinieră după care ”la şters tigăile” într-o brutărie al cărei patron îl va şi angaja cu acte pe bani puţini. La intrare, italianul i-a spus clar, fără să aibă timp să ridice pretenţii, chiar dacă nu ar fi fost în stare: ”Pochi, maledetti e subito”. Adică banii vor fi puţini, blestemaţi dar imediat, ceea ce însemna că erau siguri.  ”Munceam şi 20 de ore pe zi pentru un salariu de 570€ din care-mi plăteam dările la stat, ca la sfârşit să mă trezesc cu 150 de euro în buzunar”, spune el. Nu e supărat pe asta, mai ales că acolo, în acea primă brutărie italienească, a învăţat multe lucruri despre pâine ”care nu se face ca la noi”. Odată pus în regulă cu actele, Ionică va mai găsi un loc de muncă, reducând programul la prima şi muncind seara la un restaurant unde făcea tot cam acelaşi lucru: pizza. Pizzeriile şi restaurantele vor fi schimbate pentru că nu toţi angajatorii erau corecţi, unii ”uitând” cu lunile să plătească munca sa. Aşa că va decide să lucreze în propriu, luând un laborator de patiserie şi pâine în gestiune.

        – A fost greu să te adaptezi, să înveţi să faci pâine şi atâtea dulciuri?

– Nu. Dacă vrei să înveţi, totul e uşor. E deajuns voinţa. Aparte că ştiam ceva din ţară, lucrând la brutăriile lui Nistoriu din Focşani. Oricum, aici pâinea se face diferit. Pâinea mea este îmbunătăţită de mine, nu respectă niciodată reţetele standard. De asta mi-am şi atras clienţi noi.

Peste 1000 de pâini, 500 ”pizzette”, dulciuri, biscuiţi pe zi

Îmi vorbeşte despre secretele pâinii, ale făinei şi drojdiei în timp ce oamenii trec şi-l salută. Şi nu face numai un fel, ci peste 30 de feluri de pâine. "Fiecare cu timpul lui, cu tehnica lui …", spune el. Magazinul lui Ionică (în faţă magazin alimentar, în spate brutărie)  nu e mare dar plin de clienţi. Şi mai toţi italieni. Deşi a deschis în august 2014, italienii intră şi ies, cumpără atât produse de panificaţie cât şi alimentare în general. Vitrinele sunt pline de dulciuri, plăcinte româneşti, biscuiţi sau câte şi mai câte altele, mucenicii de sezon cu miere şi nucă … Italienii sunt 90% dintre clienţi şi restul români şi alte naţii.

– Cum aşa, pun întrebarea, pentru că de obicei celelalte magazine ale românilor nu au mai mult de 5% clienţi italieni.
– Pentru că italienii sunt mai serioşi. Mulţi români nu intră pentru că nu vor să ”facă c…l mare românului”. Şi i-am auzit nu odată. Am pus şi produse româneşti dar obişnuiesc clienţii încet-încet. Vechea gestiune nu ţinea seamă de clienţi dar noi am reuşit să-i readucem, ba să vină şi în plus, pentru că-i respectăm.
– Câtă pâine reuşiţi să faceţi aici?
– Cam 700 de kg de făină zilnic, uneori mai mult … Peste 1.000 de pâini plus pizza, dulciuri, biscuiţi. Producem inclusiv pentru o brutărie care a închis dar care şi-a păstrat clienţii, pentru pizzerii, şcoli (peste 500 de ”pizzette” şi merende numai aici). Avem un distribuitor de pizza şi pâine care, la fel, avea o brutărie înainte iar acum distribuie produsele noastre. Peste 20 de magazine iau produsele noastre de panificaţie plus alte peste 40 prin intermediari. Nu avem pierderi. Şase angajaţi dintre care 3 brutari au treabă mereu. Avem clienţi care vin pentru pâine din localităţi îndepărtate.
– Acasă, în România, mai mergeţi?
– De cinci ani nu am mai fost. În schimb au venit părinţii aici dar şi atunci nu am avut timp mult de ei. Noi lucrăm inclusiv luna august, când mai toţi sunt închişi. Atunci chiar mai mult, datorită piscinelor din zonă care sunt deschise şi au nevoie de produsele noastre.
         – Ai vrea să rămâni aici sau ai vrea să te întorci să faci ceva acasă?
– Nu aş vrea să rămân, dar dacă aici am activitatea, aici am reuşit de la sub-zero, ceea ce în România nu aş fi făcut, e normal să mă stabilesc aici. Ne-am cumpărat o casă, am luat această activitate care ne-a costat şi ne costă … Am fost în ţară să deschidem în zona Tulnici o afacere pe fonduri europene dar am înţeles cum stau lucrurile: fiecare vroia ”ceva” şi nu puţin, dar înainte.
         – Cum găseşti brutarii?

– Eee, poveste lungă.

Românii când vin întreabă întâi ”cât le dau”.

Nu contează dacă ştiu sau nu meserie. În plus, îmi cer să le fac alt program, că nu e bun cel de noapte. Dar brutăria nu e şantier. Acolo un zid îl mai faci şi a doua zi dar eu dacă nu am pâinea gata dimineaţa, la 6, pentru a pleca spre magazine, degeaba. Am pierdut acea zi.

La un an şi câteva luni l-a urmat în Italia şi soţia sa, Daniela. Îşi  aduce aminte şi ea zâmbind despre nopţile dormite pe patul fără saltea, doar pe carton, sau în cuptorul brutăriei, sfârşiţi de muncă, incapabili să mai ajungă acasă. Amintiri spuse acum cu altă inimă, cu cea a omului care a suferit dar a meritat. E scurt timpul de vorbit cu aceşti doi vrânceni. E scurt pentru că uşa  magazinului este într-o continuă mişcare iar marfa în galantare trebuie înlocuită. ”Dacă veneaţi dimineaţă era plin de pâine, îmi spun puţin dezamăgiţi că fotografia nu va avea pe fundal şi rodul muncii lor: pâinea.” Am spus o poveste ca multe altele care au fost şi care vor fi, cu oameni simpli, care s-au educat şi au învăţat în ţara lor dar nu au avut posibilitatea să şi rămână şi nici nu se pot întoarce datorită condiţiilor oferite de Statul Român. Ca ei sunt mulţi, prea mulţi, iar România pierde pe zi ce trece rodul muncii lor, al inteligenţei, al pregătirii … Ei construiesc capitalismul occidental pentru că ţara i-a abandonat, i-a alungat, i-a ignorat şi, de multe ori, i-a luat la mişto drept ”căpşunari” sau ”stranieri”. O poveste reală care arată că omul sfinţeşte locul şi că românii adevăraţi, oriunde s-ar afla, pot face lucruri deosebite. Dacă sunteţi la Roma sau la Tivoli şi aveţi poftă de mucenici, o pâine bună, plăcinte sau prăjituri, vă lăsăm numărul de telefon al lui Ionică: 380.2362415. (Cristi  Merchea - Emigrantul.it)

---