Ultima oră

Lansarea cărţii ”Jurnalul unui fotograf” la Focşani. Impresii la o nouă aniversare

Anul trecut cam la această dată am avut o lansare triumfală la Focşani, la Ateneul din centrul oraşului. Invitat de prietena mea Silvia Vrînceanu, am avut alături de mine rude de la Colacu, Poduri, Bârseşti, Vidra, Tichiriş, Tifeşti, Valea Sării. Satele din Vrancea arhaică, acolo unde am descoperit libertatea într-o perioadă în care fiecare o găsea numai pe ascuns. În acea dimineaţă luminată din 2014 am avut bucuria unei reîntoarceri în timp, am retrăit experienţe fulminante, dar şi destulele suferinţe, de la fuga mea în exil până la reîntâlnirea cu vrâncenii mei.

În Sala Ateneului, aproape neîncăpătoare, am avut aproape o lume pe care nu o găsesc decât acolo, în Vrancea, o lume care se bucură cu mine şi plânge în acelaşi timp cu mine. O lume caldă şi blajină, fiecare cu încărcătura lui spirituală. Mi-ar plăcea să îi enumăr pe toţi, dar nu vreau să uit numele nici măcar al unuia şi să regret mai târziu. Am încercat să expun câteva fotografii pe pereţii acelui Amfiteatru, din perioada când alergam în preajma dealurilor care străjuiau apa Putnei. Fotografii pe care le-am purtat cu mine pe unde am fost, fotografii pe care am vrut de multe ori să le arunc în apa oceanului Atlantic, dar mi-a fost imposibil. Fotografii care mi-au marcat viaţa şi m-au făcut să pot supravieţui într-o lume străină mie la început şi care a devenit locul meu de adopţie, loc unde oamenii se salută pe stradă ca la Colacu şi îţi zâmbesc cu prietenie.

Întâlnirea de la Focşani mi-a adus în faţă o parte din istoria trăită aici, la poalele Putnei, unde se odihnesc bunicii mei după tata şi o parte bună din fraţii şi surorile lui Costică Tânjală, vrânceanul care m-a adus la viaţă, cu destui ani în urmă. Vrancea nu a fost numai locul unde îmi petreceam vacanţele de vară, ci şi locul în care m-am definit ca persoană. Locul unde am învăţat că adevărul te face liber, locul unde am cunoscut unii dintre cei mai minunaţi români.

Vrancea a fost călăuza mea

Vrancea este un amfiteatru al bucuriei şi al speranţei, care mi-a dat imboldul de a fi drept. Aici am învăţat să iubesc, să respect munca, să nu mănânc dacă nu muncesc, să nu mint, să Îl iubesc pe Dumnezeu şi să nu fiu fudul. Aici am învăţat că pe capul plecat sabia îl taie (contrar proverbului). Vrâncenii pe care i-am întâlnit şi unii de care doar am auzit au preferat să moară în puşcăriile bolşevice decât să se ploconească sistemului comunist. Vrancea a fost astfel călăuza mea, ca şi bunul Dumnezeu, în exilul de fiecare zi din 1981 şi până astăzi.
Poveştile în imagini sunt poveşti pe care am ţinut să le ofer vrâncenilor mei. De la locurile fabuloase ale Ţării Vrancei am căpătat drogul de a fotografia. Aparatul de fotografiat era cel mai aproape aliat al meu. Mă strecuram cu aparatul de fotografiat printre stâncile firave ale canionului Putnei şi fugeam în pădurile de prin împrejurimi, să fotografiez oameni la adunat, la cosit, la prăşit, la cules de mere şi la clăditul fânului în clăi imense, care mi se păreau că îşi înfig vârful în albastrul cerului. Oamenii aceia mi-au dat imboldul de a-i fotografia. Acel loc m-a stimulat să devin un martor al timpului. M-au interesat împovăraţii pământului şi singurătatea lor, m-au tulburat bătrânii care nu ştiau alte locuri pe lume decât casa, ograda şi uliţele lor. Mi-a plăcut să merg la iarmaroc la sărbătorile creştine, oriunde era El expus pe prundul văii Putnei, într-o perioada în care oamenii se duceau la biserică pe ascuns.
Vrâncenii mei mi-au creat din nou o stare memorabilă la întâlnirea de anul trecut, accentuată şi de cuvintele minunate ale Silviei Vrînceanu, Ioanei Avădanei şi Corneliu Condurache.
Acum, la câteva zile de la Bobotează, adică cea mai friguroasă zi din an, încerc să încălzesc sufletele cititorilor Ziarului de Vrancea cu această scrisoare de dragoste, la început de an nou, în care sper ca Vrancea să devină din nou ce a fost: o inimă a României care bate pe dreapta şi nu este supusă stângii care i-a umilit pe ai mei ca şi pe Isus Hristos.
La mulţi ani inimoasei echipe a Ziarului de Vrancea, care aniversează azi 18 ani. (Emanuel Tânjală - SUA)

 

---